Ateu vs Agnostic


O confuzie care se face destul de des.

Ateul: nu există Dumnezeu (sunt sigur de asta).

Agnosticul: nu știu dacă Dumnezeu există sau nu (nu am destule dovezi în acest sens).

Altfel spus, sunt probleme care trebuie abordate agnostic  –  cum ar fi existența vieții (inteligente) în afara Pământului (probabilitatea pentru aceasta e considerabilă). La fel, sunt alte probleme care cer mai degrabă un tratament ateist (existența divinității, de pildă, extrem de improbabilă).

frica de sine


Un „nou” studiu nu face decât să confirme ceea ce, într-o formă sau alta, se știa: oamenii preferă să facă ceva, orice, chiar și ceva care le face rău (de exemplu auto-administrarea de șocuri electrice) decât să rămână singuri cu gândurile lor (adică să nu facă nimic). Nu-i nimic de mirare. Prin natură și formare, oamenii sunt ființe gregare, sociale și active (cel puțin majoritatea lor) și astfel e de înțeles de ce gândul de a te scufunda în propria conștiință, fără lumea exterioară care să-ți distragă atenția de la sinele problematic, poate fi înfricoșator pentru mulți. În fond, nu există peșteri mai întunecate sau goluri mai profunde și vii decât cele care sălășluiesc în noi.



In the summer of 1913 a young lady graduated from secondary school in Vienna, capital of the empire of Austria-Hungary. This was still a fairly unusual achievement for girls in central Europe. To celebrate the occasion, her parents decided to offer her a journey abroad, and since it was unthinkable that a respectable young woman of eighteen should be exposed to danger and temptation alone, they looked for a suitable relative. Fortunately, among the various interrelated families which had advanced westwards to prosperity and education from various small towns in Poland and Hungary during the past generations, there was one which had done unusually well. Uncle Albert had built up a chain of stores in the Levant – Constantinople, Smyrna, Aleppo,Alexandria. In the early twentieth century there was plenty of business to be done in the Ottoman Empire and the Middle East, and Austria had long been central Europe’s business window on the orient. Egypt was both a living museum, suitable for cultural self-improvement, and a sophisticated community of the cosmopolitan European middle class, with whom communication was easily possible by means of the French language, which the young lady and her sisters had perfected at a boarding establishment in the neighbourhood of Brussels. It also, of course, contained the Arabs. Uncle Albert was happy to welcome his young relative, who travelled to Egypt on a steamer of the Lloyd Triestino, from Trieste, which was then the chief port of the Habsburg Empire and also, as it happened, the place of residence of James Joyce. The young lady was the present author’s future mother.

Some years earlier a young man had also travelled to Egypt, but from London. His family background was considerably more modest. His father, who had migrated to Britain from Russian Poland in the 1870s, was a cabinet-maker by trade, who earned an insecure living in East London and Manchester, bringing up a daughter of his first marriage and eight children of the second, most of them already born in England, as best he could. Except for one son, none of them was gifted for business or drawn to it. Only one of the youngest had the chance to acquire much schooling, becoming a mining engineer in South America, which was then an informal part of the British Empire.

All, however, were passionate in the pursuit of English language and culture, and anglicized themselves with enthusiasm. One became an actor, another carried on the family trade, one became a primary school teacher, two others joined the expanding public services in the form of the Post Office. As it happened Britain had recently (1882) occupied Egypt, and so one brother found himself representing a small part of the British Empire, namely the Egyptian Post and Telegraph Service, in the Nile delta. He suggested that Egypt would suit yet another of his brothers, whose main qualification for making his way through life would have served him excellently if he had not actually had to earn a living: he was intelligent, agreeable, -musical and a fine all-round sportsman as well as a lightweight boxer of championship standard. In fact, he was exactly the sort of Englishman who would find and hold a post in a shipping office far more easily in ‘the colonies’ than anywhere else. That young man was the author’s future father, who thus met his future wife where the economics and politics of the Age of Empire, not to mention its social history, brought them together – presumably at the Sporting Club on the outskirts of Alexandria, near which they would establish their first home. It is extremely improbable that such an encounter would have happened in such a place, or would have led to marriage between two such people, in any period of history earlier than the one with which this book deals. Readers ought to be able to discover why.

Eric Hobsbawm – The Age of Empire: 1875–1914

Marele Război


Azi se împlinesc 100 de ani de la asasinarea, la Sarajevo (pe atunci parte a imperiului austro-ungar) a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului aceluiași imperiu, și a soției lui, de către un naționalist/terorist sârb de 19 ani, Gavrilo Princip. A fost scânteia (balcanică, așa cum bine prevăzuse Bismarck) care a aprins butoiul cu pulbere european. Urma Primul Război Mondial, „the war to end all wars”. Războiul pentru care se pregătiseră (sau crezuseră că sunt pregătite) toate marile puteri europene. O lume murea – la propriu și la figurat – la belle epoque, epoca victoriană și edwardiană, epoca optimismului și încrederii în progresul tehnologic și moral al umanității, și alta se năștea, mai cinică, mai radicală și mult mai violentă, lumea ideologiilor, a genocidelor și a științei pusă în slujba barbariei. Urma secolul scurt (1914-1991) – „secolul extremelor”, în formularea lui Eric Hobsbawm. O întreagă generație, poate cea mai bună a Europei, era distrusă, fizic și moral. Clase întregi de la Eton, Cambridge sau Oxford aveau să fie trimise să moară degeaba în tranșeele frontului de vest. La rândul lor, supraviețuitorii vor constitui „generația pierdută”. Jumătate dintre bărbații francezi între 18 și 30 de ani erau uciși sau răniți grav/mutilați. Pentru britanici și pentru francezi acesta rămâne, chiar mai mult decât cel următor, Marele Război (în termeni de pierderi umane). Totul ca peste exact 20 de ani, după cum profetic anunțase mareșalul Foch, conflictul să reizbucnească, și mai violent. S-au scris biblioteci întregi despre originile Primul Război Mondial (o temă chiar mai studiată de istorici decât sursele celui de al doilea) așa că nu are rost să înșir aici ipotezele cele mai probabile. Cei interesați le pot găsi în cărțile de istorie. Destul să amintesc, în loc de încheiere-concluzie, cuvintele lui Edward Grey, ministrul britanic de externe, care, pe 3 august 1914, spunea:

"The lamps are going out all over Europe, we shall not see them lit again in our life-time."

Avea dreptate. Luminile deasupra Europei nu se vor mai reaprinde, parțial, decât după 1950, odată cu reconcilierea franco-germană și crearea germenilor unității europene.

Mai jos aveți câteva resurse relevante despre Primul Război Mondial:

40 maps the explan World War I

A multimedia history of World War I

World War I in photos 

Franz Ferdinand assasination: how a hit on one man plunged the world into war

The Serbs and the Hapsburgs (articolul publicat de The Economist pe 4 iulie 1914)

The War to End All Wars? Hardly. But It Did Change Them Forever

10 interpretations of who started WW1 

Bosnia and WW1: The living legacy of Gavrilo Princip 

First World War centenary

nașterea tabloidelor: The New York Herald


„It was only eight months earlier that Bennett Jr had been given control of The Herald. Prior to that, it had been the domain of his father. The elder Bennett was a Scotish immigrant who had become a successful reporter, and in 1835 had founded The Herald. Before that time, most American dailies served either as mouthpieces for political parties or as mercantile papers distributing business news. Bennett was one of the first men to realise that the key to popular journalism lay in appealing to the emotions of the masses, rather than to their intellects, so he made The Herald a leader in sensational journalism, filling his newspaper with stories about murder, suicide, seductions, and duels. ‘I have seen human depravity to the core’, he trumpeted. ‘I proclaim each morning…the deep guilt that is encrusting our society’. Bennett was also the first to realise that any topic could be made sensational: it was not only the subject-matter that counted, but the way stories were written and presented. So he gave sensational coverage to a wide range of articles.

But Bennett Sr did no only pander to sensationalism. He had a seemingly unerring news sense, and included not only excellent economic and political news, but soon expanded the coverage of news, religion, and sport. In this way he challenged and then outdid both the old-style papers anf the newer sensational ones at what they each did best. The result was that The New York Herald soon gained the largest circulation of any newspaper in the United States, and, for a while, in the world.”

Henry Morton Stanley – How I found Livingstone

Sau, cum ar veni, nimic nou sub soare.

salvarea prin timp sau despre selfies


Pe vremuri regii și oamenii bogați își puteau comanda portrete la pictorii faimoși din epocă. Era singurul mijloc de a-și conserva aparența în timp, de a-și transmite mai departe imaginea urmașilor, bineînțeles un mijloc accesibil doar elitelor. De sculptat și statui nici nu mai are rost să vorbim, costurile erau și mai mari, prohibitive pentru vulg. Un inevitabil exercițiu de vanitate. Timpul a trecut, tehnologia a evoluat, iar accesul la ea s-a „democratizat”, și astfel am ajuns în secolul XXI la selfies, o memă modernă, care stârnește adesea ridicări din sprâncene spiritelor prea serioase, care adesea nu văd pădurea din cauza copacilor.

Nil disperandum. Selfies au o istorie îndelungată și glorioasă în spate, emanând direct din „vanitatea” ancestrală a naturii umane: dorința de a rămâne, de a (se) salva în timp, de timp. Sinele (self) care încearcă să iasă din sine și să se privească din exterior. Demers mai mult sau mai puțin „superficial”, contează prea puțin, șubler pentru profunzime e cam greu de găsit. Ce altceva este dorința și impulsul de a te imortaliza, de a-ți întipări imaginea vremelnică pe o formă oarecare de suport material, fie că este vorba de pânză, film foto, biți digitali sau hârtie lucioasă? Motivația din spate este aceeași, străveche, oscilând între „și eu exist în lume, iar aceasta este dovada cea mai directă” și „poate că cei care urmează după mine se vor uita la poza asta și se vor întreba cine am fost”. O formă de artă, o capsulă temporală. Nimic nou, nimic vechi.

Salvarea prin timp, de timp. O iluzie printre multe altele. Timpul, după cum bine se știe, distruge totul.

valori diferite


În lumea civilizațiilor precolumbiene, „mexicană” sau andină/incașă, substanțele chimice pe care Lumea Nouă le numea – cu jind – metale prețioase (aur și argint) existau în cantități inflaționiste, fabuloase pentru conchistadorii spanioli. Și, deși posedau de multă vreme meșteșugul de a extrage și prelucra aceste metale, băștinașii le foloseau doar pe post de opere de artă (sau cult). Nu le trecuse prin gând, până la venirea europenilor, să le folosească ca mijloace de schimb (monedă); pentru acest rol foloseau alte bunuri specifice: boabe de cacao, de fasole, sare sau scoici.

adevăratul curaj


Adevărata aventură nu e să escaladezi Everestul sau să faci înconjurul lumii pe un vas cu vele, ci să trăiești printre oameni, să înduri prozaicul, cotidianul, rutina zilnică, golurile și angoasele, provocarea și responsabilitatea libertății, sensurile și lipsa lor, truda înfăptuirii binelui și urmărirea moralității atunci când nimeni nu se uită și, de fapt, (aproape) nimănui nu-i pasă. Un eroism mundan și epuizant, fără cununi de lauri și Dulcinei mult visate, în luptă doar cu morile de vânt, reale și reci, arhiprezente. În luptă cu tine însuți, ca martor la propria devenire în lume. Adevăratul, singurul curaj.

exerciții de ipocrizie


Când crezi că vehemența și miștocăreala țin loc de argumente pertinente și logice.

Când crezi că accesul facil la informație – specific epocii moderne – te face automat expert în domeniul respectiv.

Când te crezi spiritual și acid, dar de fapt ești doar mârlan și needucat.

Când logica ta se derulează pe firul lui „dacă mie nu-mi place/dacă eu nu înțeleg atunci sigur e o prostie/nu are sens”.

Când ești gras și nu tocmai un Adonis, dar vrei femei suple și frumoase.

Când crezi că misoginismul și mitocănia te fac interesant și „adevărat”.

Când nu poți distinge între opinii și fapte, între autor ca persoană și ceea ce enunță acesta.

Când deviezi și reduci mai toate disputele la atacuri la persoană.

Când ai învățat (o spoială de) istorie de pe Discovery și relații internaționale de pe Realitatea TV – eventual CNN, în cel mai fericit caz – iar asta nu te împiedică să emiți sentințe categorice în materie de istorie și politică internațională. De fizică, inginerie și alte minuni nu mai vorbesc.

Când înfierezi la alții defecte față de care manifești indulgență când le (re)găsești la tine.

Când generalizezi și etichetezi – pentru că e mai comod din punct de vedere intelectual – în loc să judeci diferențiat, nuanțele fiind pentru tine doar „chestii” ce țin de pictură.

Când îți disprețuiești, „în bloc” și categoric, țara și poporul, însă te ofuschezi teatral când alții (străinii) fac la fel.

Când lauzi azi ce criticai ieri, cu aceeași „convingere” de nestrămutat.

Când niciodată nu-ți poți recunoaște și asuma propriile greșeli și erori de judecată, din orgoliu sau încăpățânare prostească (mereu alții, ceilalți, sunt de vină).

Când ești mitocan, misogin și mârlan în scris, dar apoi, când ești contrazis cu argumente, îl iei în brațe pe „doar trollam” (orice ar însemna asta).

Când ești anti-elitist și „anti-snob” doar pentru că ești semidoct; evident, fără să fii conștient de asta.

Când ești „om dintr-o bucată” și nu știi să diferențiezi și să nu judeci pripit, preferând să gândești simplist și superficial („ori e albă, ori e neagră”).


Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 77 de alți urmăritori