Camil Stoenescu's blog

Ecuațiile sunt cele din dreapta sus, x aparținând intervalului [-1,1]:

Înainte de un nou model de iPhone sau iPad, înainte de mașinile electrice și de social media „bubble”, înainte de tranzistori și nanotehnologie vine mâncarea. Baza piramidei trebuințelor. Alimentele. Alimentele de bază. Alimente al căror preț se estimează că se va dubla în următorii 20 de ani, conform raportului Oxfam: Growing a better future. Cauzele acestor perspective gri sunt numeroase, mergând de la schimbările climatice, creșterea populației și deșertificare până la frenezia bio-combustibililor și lipsa apei dulci; soluțiile sunt și mai complicate și greu de implementat. În prezent există peste 930 de milioane de oameni care suferă de foame în întreaga lume, și se estimează că numărul lor va depăși un miliard până la sfârșitul anului.

În loc de rezumat:

Niger is the epicentre of hunger. Here, it is chronic. Corrosive. Structural. Systemic.  Over 65 per cent of people survive on less than $1.25 a day.1 Nearly one in two children is malnourished.2 One in six dies before they reach the age of five. Families are fighting a losing battle against soil depletion, desertification, water
scarcity, and unpredictable weather. They are exploited by a tiny elite of powerful traders who set food prices at predatory levels.

Shocks rain down upon them like hammer blows: a compounding series of disasters, each one leaving them more vulnerable to the next. The drought of 2005. The price crisis of 2008. The drought of 2010. These events stole lives, shattered families, and obliterated livelihoods. The consequences will be felt for generations. ‘We lack food. We’re facing hunger, but we can’t buy much. … This year things are much worse than before. Worse than in 2005 when things were bad. Then not everybody faced hunger … just some areas. But now, everyone is facing hunger.’ Kima Kidbouli, 60 years, Niger, 2010.

Chronic and persistent hunger. Rising demand on top of a collapsing resource base. Extreme vulnerability. Climate chaos. Spiralling food prices. Markets rigged against the many in favour of the few. It would be easy to dismiss Niger, but these problems are not unique – they are systemic. The global food system is broken. Niger is simply on the front line of an impending collapse. At the start of 2011, there were 925 million hungry people worldwide.4 By the end of the year, extreme weather and rising food prices may have driven the total back to one billion, where it last peaked in 2008. Why, in a world that produces more than enough food to feed everybody, do so many – one in seven of us – go hungry?

Raportul integral poate fi găsit aici. Este o lectură interesantă.

Pentru că tot mă întreabă Pavel Ionuț care sunt cei 10 bloggeri (români) pe care-i citesc (aproape) zilnic, lista de mai jos ar putea arunca ceva lumină în acest sens:

Turambar

Cristian Orgonaș

Semanticus

Dan Popa

Alex Mihăileanu

Theophyle

Miruna Siminel

Arhi

Chinezu

Moș Călifar

Paradoxul votării – nu chiar un paradox filosofic propriu-zis, ci mai degrabă o situație curioasă din punct de vedere practic – ne arată cum majorități conflictuale pot face ca să nu existe un câștigător clar chiar și în cazul alegerilor corecte. Paradoxul a fost pentru prima dată enunțat de către Marchizul de Condorcet în 1785. Pe scurt, într-o formulare simplificată, problema se prezintă în felul următor:

La un tur de scrutin avem 3 candidați: X, Y și Z. Să presupunem că există 3 votanți, cu preferințele de vot distribuite astfel:

Votantul 1 preferă, în ordine, candidații X, Y, Z: X>Y>Z;

Votantul 2 preferă, în ordine, candidații Y, Z, X: Y>Z>X;

Votantul 3 preferă, în ordine, candidații Z, X, Y: Z>X>Y;

Dacă X câștigă, opozanții săi – adică V2 și V3 – pot susține întemeiat că majoritatea alegătorilor (ei doi) l-ar fi preferat pe candidatul Z în locul lui X: Y>Z>X + Z>X>Y.

În mod asemănător, același contra-argument poate fi adus și în cazul candidaților Y sau Z. De exemplu, atât V1 cât și V2 îl preferă pe Y în locul lui Z: X>Y>Z + Y>Z>X. Astfel, din nou avem o majoritate simplă care dorește alt candidat în locul celui ales inițial șamd. Raționamentul poate fi permutat pentru oricare dintre cei 3 candidați.

Astfel, conform principiului „majoritatea decide” – X pierde în fața lui Z, Z pierde în fața lui Y și X pierde în fața lui Z ad infinitum. Reiese foarte clar din exemplul precedent cum preferințele la nivel societal sunt mai complicate decât cele individuale. Sau, conform teoremei imposibilității – descoperită de economistul american Kenneth Arrow – paradoxul votării este un exemplu de preferințe „iraționale” ale societății. Niciunul dintre cei 3 candidați nu poate pretinde că reprezintă majoritatea. Cu alte cuvinte, cu toate că alegerile au fost corecte, este imposibil să stabilim o reală conducere a majorității; preferințele colective tind să fie ciclice, cu toate că preferințele individuale nu sunt.

PS Pentru mai multe detalii (matematice) puteți arunca o privire aici.

PPS Paradoxul rămâne valabil și dacă specificăm pentru cei 3 candidați platforme diferite, fiecare cu variabilele sale (o platformă electorală fiind compusă din soluțiile/perspectivele celor 3 candidați asupra a 2 probleme – x și y). La fel și dacă înlocuim cei 3 votanți cu 3 grupuri de alegători, cum se întâmplă în realitate.

Scriam săptămâna trecută despre condiția pietonului bucureștean, tot mai stingher, înghesuit și neajutorat sub „asaltul” concertat al celorlalte mijloace de locomoție, de la SUV-uri la bicicletă. Cum nu vreau să las impresia că aș fi mai apologetic decât e cazul față de pietonul din București sau de aiurea, sau că aș considera că pietonii români sunt niște cavaleri fără prihană, modele de urmat, voi încerca în cele ce urmează să sintetizez principalele trăsături negative ale personajului de mai sus, așa cum transpar ele din observația directă, în traficul cotidian.

În consecință, asumându-mi din start generalizările de rigoare, o listă succintă de „bube în cap” ar putea arăta în felul următor:

• pietonul român este o specie ciudată, un hibrid între Highlander și Speedy Gonzales, cu tendințe kamikaze – altfel nu-mi pot explica actele de „bravură” idioată, imprudențele și temeraritatea prostească de care dau dovadă atâția bipezi autohtoni, de la galopul prin fața mașinilor ce rulează în vitează pe carosabil și traversarea străzii prin locuri nepermise (și periculoase) până la lipsa celui mai elementar spirit de conservare a propriei integrități corporale; pietonul român este invulnerabil – sau cel puțin se comportă ca atare – până când este lovit pentru prima dată de o mașină;
• pietonul român nu știe să meargă pe stradă – poate părea cel mai banal lucru cu putință, mersul se învață la un an, chiar înainte de vorbire, dar pietonul român are mari probleme (și) la acest capitol, simplu doar în aparență. Altfel nu-mi pot explica ciocnirile inter-umane, schimbările bruște de direcție, gesticularea aiurea, staționarea în mijlocul unui trotuar îngust cu mâinile în șold, tatonările timide cu piciorul și ezitările de a traversa strada pe zebră în condiții regulamentare, când mașinile se află la o distanță rezonabilă și pot încetini fără a călca pedala de frână pâna la podea (cum se întâmplă adesea datorită pietonilor care se hotărăsc să traverseze în ultimul moment) șamd;
• pietonul român este daltonist – este singura justificare rațională pentru faptul că traversează pe roșu, ignorând culoarea verde a semaforului, câștigând câteva nenorocite de secunde și riscând să fie acroșat, schilodit sau chiar mai rău. Nu mai constituie nici o noutate faptul că în orașele României trecerile de pietoni semaforizate au un caracter pur orientativ-decorativ pentru mulți pietoni autohtoni – ignorarea culorilor semaforului nu (mai) este un incident izolat, ci un fenomen de masă; tineri, bătrâni, mame cu copii în cărucior, toți trec de-a valma și-n fugă, prin fața mașinilor care au prioritate; dacă se întâmplă să fie loviți în asemenea ipostaze, vina aparține întotdeauna șoferului, desigur;

În concluzie, pietonul român este construit după chipul și asemănarea conducătorului auto român, cei doi nefiind decât fațetele aceleiași realități, completându-se reciproc de minune. Un șofer iresponsabil la volan nu se poate transforma într-un pieton-model odată coborât din mașină, la fel cum un pieton inconștient se va comporta la fel (sau poate chiar mai rău) când va conduce un autovehicul. Iar în tot acest timp România continuă să ocupe primele locuri în Europa în ceea ce privește numărul accidentelor auto…

PS Gradul de civilizație al pietonului/cetățeanului român merită o abordare dedicată, separată.

Puține subiecte ale ultimelor luni au mobilizat atât de puternic și radical o bună parte a opiniei publice autohtone ca acela al cailor „sălbatici” din satul tulcean Letea, sortiți pieirii de către localnicii fără suflet, sub privirea indiferentă a autorităților. Bine, nu chiar uciși degeaba, ci trimiși la abator contra unei sume (mici) de bani, dar nimeni n-a auzit de animale sacrificate la abator pentru carne, nu-i așa? Sau, pe aceeași linie, nimeni nu știa că salamul se face și din carne de cal. A fost un experiment social ad-hoc și instructiv, care a scos la iveală câteva din clivajele și tarele societății (românești) contemporane: ipocrizia, ușurința cu care este purtată de val de mesaje intens emoționale, lipsa de măsură și lipsa contactului cu realitatea unei alte Românii, aflate dincolo de fereastra blocului sau biroului personal.

Ok, să o luăm metodic și să analizăm punctual principalele elemente ale demersului civic:

1. caii sunt proprietate privată, nu sunt sălbatici. Adică aparțin cuiva. În România nu mai există cai sălbatici de multă vreme. Iar proprietatea privată este, din câte știam eu, inviolabilă și garantată de stat. De aceea mi-e greu să înțeleg, în acest context, rostul apelurilor patetice la intervenția statului, indiferent din partea cui vin ele. La fel stau lucrurile și cu „cauzele” de pe Facebook, numai bune pentru pasionații de click fest-uri și de activism de tastatură.

2. nu văd de ce este imoral să ucizi cai pentru salam, în schimb este perfect justificat ca milioane de miei sau porci să fie sacrificați anual în același scop culinar. De puii crescuți cu zecile pe metru pătrat pentru KFC sau McDonalds’s nu mai are rost să vorbesc. Dar până acum nu am văzut vreun miting, vreun  flash-mob sau vreo cauză feisbuchiană care să militeze împotriva acestor „barbarii”. Ce-i drept puiul, porcul, oaia sau vita nu l-au purtat pe om în bătălii, fiind mai puțin „nobile” din acest punct de vedere – la fel cum trebuie să stârpim șobolanii, că sunt dăunători, dar nu și câinii maidanezi deoarece „câinele este cel mai bun prieten al omului”. „Salata” ideologică și standardele duble ale iubitorilor de animale îmi par astfel evidente și de neînțeles.

3. este ușor să dai amărâților din Letea lecții de moralitate și spirit civic de la „înălțimea” malurilor Dâmboviței, când pentru tine tot ce ține de situația zonei respective (una dintre cele mai sărace din țară, așa cum sunt nenumărate altele în mediul rural) este doar o abstracțiune utilă pentru ideologia eco-vegană, în care valorile și principiile se amestecă de-a valma (vezi punctul 2)…S-au vehiculat cuvinte mari și grele – măcel, crimă – și s-au propus soluții la o problemă inexistentă. Curios lucru, nu-mi amintesc de campanii la fel de aprinse pentru a-i ajuta pe copiii săraci de la țară să poată merge la școală. Sau cauze și petiții online pentru construirea de mai multe spitale/dispensare. Ce-i drept, aceia sunt oameni, iar oamenii nu mai pot trezi aceleași emoții ca animalele, în ziua de azi.

Desigur, fiecare este liber să militeze pentru orice cauză crede de cuviință, dar voi lua în serios asemenea manifestări doar atunci când (și) problema oamenilor va primi aceeași atenție și va fi, eventual, rezolvată cât de cât satisfăcător în România.

PS Mișcarea de salvarea a cailor a avut succes. Aștept o mobilizare similară în perioada sărbătorilor de iarnă, pentru salvarea porcilor băștinași torturați de cotețul prea strâmt.

PPS N-am auzit nimic în aceste zile despre pădurea Letea, zonă strict protejată și în care se află o serie de specii rare de animale și plante.

Mărturisesc că atunci când am primit invitația de a nominaliza 5 filme care mi-au plăcut cel mai mult – ”filme de Oscar” – primul gând care mi-a trecut prin minte a fost: „de ce doar 5?”.  Sunt destul de cinefil de fel (lista de filme de aici stă mărturie în acest sens) astfel încât a alege doar cinci din multitudinea de filme bune pe care le-am văzut mi se pare mult prea restrictiv. În consecință, voi adapta puțin condițiile inițiale și voi enumera 5 filme de Oscar pentru fiecare decadă, începând cu 1940 și terminând cu momentul prezent.

Așadar, lista ar putea arăta în felul următor:

1940-1949: Citizen Kane, Casablanca, Ladri di biciclette, The third man, The Maltese Falcon;

1950-1959: 12 angry men, Rashomon, Night and the city, Cei șapte samurai, Vertigo;

1960-1969: Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, C’era una volta il West, Lawrence of Arabia, To kill a mockingbird, 2001: A Space Odyssey;

1970-1979: The Godfather, Apocalypse now, A clockwork orange, The deer hunter, Aguirre, der Zorn Gottes;

1980-1989: Das Boot, Raging bull, Once upon a time in America, Full metal jacket, Blade runner;

1990-1999: Lista lui Schindler, American History X, The green mile, Fargo, La cité des enfants perdus;

2000-2009: Memento, Der Untergang, Viețile altora, Eternal sunshine of the spotless mind, Lost in translation;

PS Provocarea pleacă mai departe la Turambar și Miruna.

PPS Merita să fie în ultima decadă: Mr. Nobody.

La începutul anilor optzeci Doris Lessing, laureată a premiului Nobel pentru literatură și una dintre cele mai valoroase scriitoare ale secolului XX, a efectuat un „experiment” instructiv: a scris și publicat două romane sub pseudonimul Jane Somers, în loc de a le semna cu propriul nume (faimos). Motivul? Dorința de demonta mitul – perpetuat de către edituri – conform căruia doar calitatea/valoarea unui opere literare e cea care contează și vinde, nu (și) renumele autorului sau autoarei. Consecință directă a acestui fapt, scriitorilor noi le este foarte greu să treacă dincolo de acest scepticism și să fie publicați de către edituri.

Lesne de intuit, Jane Somers a întâmpinat mari dificultăți în a-și publica cele două cărți. Editura din Marea Britanie care-i publica de obicei cărțile a respins Diary of a Good Neighbor pe motiv că nu era „viabilă din punct de vedere comercial”; altă editură a considerat că lucrarea era „prea deprimantă pentru a fi publicată”. La fel s-a întâmplat și cu a doua carte publicată sub pseudonim, If the old count. Ambele cărți s-au vândut în doar câteva mii de exemplare și au fost primite cu răceală de critici.

În propriile cuvinte:

“Some of the so-called experts on my work, people who I know looked at the novels by Jane Somers, didn’t recognize it was me,” Lessing said. “And many of the readers’ reports to the publishers were very patronizing and very nasty. … What happens mostly is that an immense amount of space will be given to not very good books by established writers.”

Dar această situație tinde să se schimbe. În prezent, odată cu emergența cărților electronice și a rețelor virtuale de distribuție, autorii pot „scurtcircuita” editurile și-și pot publica, promova și vinde lucrările online, la prețuri modice – $0.99 – față de cărțile de hârtie, având posibilitatea astfel de a realiza profituri considerabile cu minim de cheltuieli.

PS Desigur, este un simplu experiment literaro-publicistic și poate fi luat ca atare, dar câți dintre noi nu procedăm asemănător când ne aflăm în fața necunoscutului? Judecăm a priori, aplicăm etichete facile, refuzăm să gândim cu propria minte și să cunoaștem mai mult, evaluăm categoric înainte a de a cerceta, și lista poate continua…

A fi pieton în București este o experiență care oscilează între frustrare și aventură, în funcție de circumstanțele locale și de „îngăduința” celorlalți participanți la trafic. Cu toate că reprezintă categoria de departe cea mai numeroasă, pietonii sunt cei mai năpăstuiți și mai lipsiți de drepturi dintre participanții la traficul bucureștean. Mașinile și motocicletele au partea carosabilă, de care dispun haotic, așa cum binevoiește șoferul român, bicicliști au piste special dedicate (de care uneori abuzează, voit sau nu) doar pietonilor nu le mai rămâne decât să se descurce așa cum pot pe trotuarele invadate de mașini, biciclete, motociclete și scutere.

Teoretic singurul teritoriu exclusiv al lor, trotuarul este tot mai fragmentat și redus ca suprafață utilă sub asaltul autovehiculelor, tarabelor și teraselor. Pe trotuarul pe care ar trebui în primul rând să circule pietonii se trasează piste pentru bicicliști, adesea pe 80-90% din lățimea sa utilă, se ridică (cel mai adesea ilegal) terase odată cu venirea căldurii și, tot aici, staționează mașinile care nu-și mai găsesc loc de parcare și ai căror proprietari sunt prea leneși pentru a se deplasa în postură bipedă pe distanțe mici și medii prin oraș. Atunci când nu trebuie să se ferească de colții maidanezilor, pietonii nu mai pot decât să facă slalom printre obstacolele – mobile sau imobile – ridicate în calea lor de nesimțirea și indiferența generală. Sunt zone unde pur și simplu nu mai există nici măcar 40-50 de cm de spațiu pentru trecători și unde ar trebui să fii Plastic Man pentru a putea circula fără a intra, cum se întâmplă cel mai adesea, pe partea carosabilă. Nu mai vorbesc de mamele cu cărucioare, ele ar trebui eventual să zboare pentru a ajunge din punctul A în punctul B.

Și nu, nu e vorba de mai știu eu ce străduță lăturalnică sau periferică, ci chiar de centrul orașului. Exemplele în acest sens abundă: Bulevardul Brătianu, de pildă, una dintre arterele pietonale cele mai aglomerate și mai prost-amenajate din București; sau anumite secțiuni din Bulevardul Carol sau Magheru. În alte zone, cu porțiuni mai lungi în linie dreaptă, trebuie mereu să fii atent/vigilent pentru a nu fi lovit de câte un biciclist vitezoman, care confundă trotuarul cu pista de viteză și care e prea puțin atent la limitele stricte ale zonei special dedicate. Și pentru că tot a venit vorba de bicicliști – dacă nu mă înșală memoria, în codul rutier bicicleta este considerată vehicul, vehicul care se deplasează pe drumurile publice, respectând regulile de circulație în vigoare pentru (auto)vehicule. Nu este un hibrid trotuar-carosabil, care își alege regulile în funcție de chef și spațiul disponibil: merg pe bicicletă pe pistă de pe trotuar, apoi fac stânga și traversez strada pe verdele și pe zebra dedicată pietonilor, pentru a mă înscrie apoi în fluxul de mașini ce tocmai a plecat de la stop (un exemplu observat în mai multe rânduri). Desigur, bicicliștii ar putea opina, nu fără oarecare dreptate, că nu se puteau trasa piestele respective pe carosabil deoarece 1. prea puțini șoferi le-ar fi respectat 2. nu exista spațiul necesar, banda 1 fiind, cel mai adesea, ocupată de mașinile parcate. Lesne de înțeles, nu bicicliștii sunt vinovați pentru execrabilul trafic bucureștean, dar ceva mai multă atenție din partea lor nu ar strica, atunci când circulă pe trotuare înțesate de pietoni, mulți dintre aceștia fiind copii imprevizibili sau bătrâni, cu probleme de auz și fără reflexe sau prezență de spirit.

De fiecare dată când se apropie alegerile toți edilii locali promit parcări mai numeroase, străzi mai largi și sistematizări rutiere, dar n-am văzut pe nimeni care să vină cu o propunere de lărgire a suprafețelor dedicate exclusiv traficului pietonal și, eventual, a celui pe două roți. În alte orașe din țară – Craiova, Sfântu-Gheorghe – traficul din centru se închide în weekend. Nu știu cât de fezabilă ar fi o asemenea inițiativă în cazul Bucureștiului, dar este măcar un punct de plecare. Dar până la un trafic – rutier și pietonal – „ca în Occident”, nu ne rămâne decât să ne alimentăm cu răbdare și nervi de oțel de fiecare dată când ieșim afară din casă pe cele două picioare din dotare.

PS Despre lipsa de civilizație și educație rutieră a pietonului autohton, într-un episod viitor.