Camil Stoenescu's blog

Puține cuvinte apar mai frecvent în vorbirea curentă decât cuvântul „adevăr”, o noțiune tare dragă (în aparență) oamenilor – ”e sau nu e adevărat că…”, ”adevărul va ieși la iveală…”, ”trebuie să găsim adevărul…” șamd. La prima vedere ne agățăm de adevăr, îl căutăm și-l dorim, cel puțin atât timp cât acest demers ne avantajează. Totuși, adesea se ignoră că există mai multe tipuri de „adevăruri”, substanțial diferite între ele, distincție care de obicei scapă limbajului natural și care dă naștere unor frecvente erori de judecată.

Fără pretenții de stufoase analize filosofice, o posibilă ierarhie (subiectivă și perfectibilă prin definiție) a acestor adevăruri ar arăta în felul următor:

1. adevăruri-fapt - sunt acele adevăruri stabilite prin corespondență cu realitatea obiectivă și care constituie fundamentul științei așa cum o înțelegem în momentul actual; de ele se ocupă științele naturale (fizica, biologia, chimia). Aici exemplele abundă, de la efectul fotoelectric și structura atomului până la precesia echinocțiilor, viteza luminii în vid și numărul de dinți la om. Acestea sunt așa-zisele adevăruri imuabile, tari. Observarea lor nu este condiționată de experimentator. Cu alte cuvinte, Fizeau ar fi putut fi la fel de bine liberal sau conservator, burghez sau nobil, ateu sau bigot, dar ar fi obținut aceleași rezultate la măsurătorile sale privind viteza luminii.
2. tautologii sau adevăruri logico-semantice – enunțuri adevărate prin ele însele sau a căror validitatea poate fi demonstrată printr-o logică strictă; de exemplu „partea e mai mare decât întregul”, ”cauza precede efectul”, ”suma unghiurilor unui triunghi este 180 de grade” șamd. Tot aici se încadrează și matematica – demonstrațiile matematice sunt absolute și abstracte, în sistemul axiomatic propriu; nu este nevoie de corespondență cu faptele. Și acestea sunt adevăruri tari.
3. adevăruri-idiosincrazii (poetic le-am putea numi adevăruri-giruetă): aici intră toate manifestările subiective ale naturii umane: preferințe, credințe, opinii. Sunt „adevărurile” cele mai slabe, cele care stârnesc cele mai multe patimi dar și cele care se confundă cel mai adesea – din neștiință sau rea-voință – cu adevărurile primei categorii. Există o diferență calitativă între „cerul este albastru” și „Obama e socialist/Boc e idiot”. Prima afirmație reflectă un fapt, a doua – o simplă opinie, părere, care poate fi argumentată mai bine sau mai rău; asta însă nu o va face niciodată un adevăr-tare.

PS La 1. pot fi grupate și adevărurile obținute prin observație simplă/corespondență cu un fapt oarecare, în sens restrâns, juridic: ”ai fost sau nu în clădirea X la data y”.

În stânga se poate vedea certificatul de naștere al lui Barack Hussein Obama, născut în 1961. De remarcat câmpurile race of father și race of mother; lucru perfect explicabil, având în vedere că încă nu începuse masiv mișcarea pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare. În imaginea din dreapta este un formular modern de eliberare a certificatului amerian de naștere. Orice referire la „rasă” a dispărut – progresul înregistrat în ultimii 50 de ani de către Statele Unite în ceea ce privește eliminarea discriminării rasiale.

De aici și aici.

Suppose there were an experience machine that would give you any experience you desired. Superduper neuropsychologists could stimulate your brain so that you would think and feel you were writing a great novel, or making a friend, or reading an interesting book. All the time you would be floating in a tank, with electrodes attached to your brain. Should you plug into this machine for life, preprogramming your life’s experiences? If you are worried about missing out on desirable experiences, we can suppose that business enterprises have researched thoroughly the lives of many others. You can pick and choose from their large library or smorgasbord of such experiences, selecting your life’s experiences for, say, the next two years. After two years have passed, you will have ten minutes or ten hours out of the tank, to select the experiences of your next two years. Of course, while in the tank you won’t know that you’re there; you’ll think it’s all actually happening… Would you plug in?

Robert Nozick, Anarchy, State, and Utopia

Acum 25 de ani, pe 26 aprilie 1986, reactorul 4 al Centralei Nucleare de la Cernobîl (Ucraina de astăzi) a explodat, în urma unui concurs de împrejurări în care se împletesc imprundența cu incompetența (testarea reactorului în condiții pentru care nu fusese proiectat). Ca urmare a exploziei, mari cantități de material radioactiv (plutoniu, iod, cesiu, stronțiu etc) au fost eliberate în atmosferă și s-au împrăștiat pe o suprafață de aproximativ 150 000 de kilometri pătrați din Ucraina, Belarus și Rusia de astăzi, dar cantități mai mici vor cădea practic în întreaga emisferă nordică în lunile ce vor urma.

A fost cea mai gravă catastrofă nucleară din istorie. Orașul cel mai apropiat, Pripiat (50 000 de locuitori) a fost evacuat în totalitate în primele 36 de ore după explozie. În lunile ce vor urma încă 200 000 de oameni vor fi strămutați. O zonă de cca 2700 de km pătrați (30 de km în jurul centralei) este considerată „zonă de excluziune” și este complet nelocuită de atunci.

600 000 de oameni („lichidatori”) vor fi folosiți pentru a minimiza proporțiile dezastrului. Aceștia s-au ocupat de decontaminarea zonei, de evacuarea civililor și de construirea rapidă a sarcofagului de beton și oțel ce îmbracă miezul reactorului 4. Mulți dintre ei vor muri în anii următori. Se vor adăuga celor 2 lucrători ai centralei și 28 de pompieri care au murit în următoarele 3 luni ca urmare a expunerii la doze foarte mari de radiații. Efectele pe termen lung ale catastrofei de la Cernobîl asupra sănătății sunt încă subiect de intense dezbateri – cert este că s-a înregistrat o creștere a numărului de cazuri de cancer tiroidian la copiii mai mici de 14 ani în momentul exploziei, aflați în zonele învecinate din Belarus, Rusia și Ucraina (4000 de cazuri documentate până în 2002). Totuși, trebuie spus că testele nucleare americane și ruse din anii 50 și 60 au eliberat în atmosferă cantități de material radioactiv de sute de ori mai mari decât explozia de la Cernobîl.

Dincolo de efectele asupra mediului și sănătății umane, costurile economice ale incidentului de la Cernobîl au fost uriașe – 18 miliarde de ruble, la data respectivă – fiind unul dintre cauzele care au contribuit la colapsul economic al URSS de la sfârșitul războiului rece. Astăzi, la 25 de ani de la catastrofă, Cernobîl este „sperietoarea”, etalonul după care măsurăm orice incident nuclear (Fukushima, de pildă), zona pustie din jurul sarcofagului nuclear seamănă cu „zona” lui Tarkovsky, iar autoritățile ucrainene se gândesc s-o exploateze din punct de vedere turistic.

Resurse:

1. IAEA: Frequently asked Chernobyl questions

2. Chernobyl’s Legacy: Health, Environmental and Socio-Economic Impacts

Scriam mai demult despre cârcotașii de profesie, cei etern și profund dezamăgiți de tot ceea ce înseamnă România și băștinașii ei. Acum voi aduce în discuție o subpecie a acestuia – ipocritul virtual, veșnicul gică-contra, deontologul cvasi-anonim și foarte vocal. Nu sunt greu de recunoscut respectivii: sunt cei care-și manifestă neprecupețit scepticismul, ba chiar disprețul profund față de orice idee și inițiativă (bună) care încearcă să schimbe ceva, oricât de mic, în societatea românească actuală.

Modus operandi e relativ simplu, nuanțele fiind date de circumstanțe și bagajul cinico-imaginativ al fiecăruia. De pildă campania „Let’s do it, Romania!”, reacțiile stârnite în sânul tagmei anterior menționate fiind de felul -bleah, s-au adunat o grămadă de fraieri pentru a strânge gunoaiele făcute de concetățenii lor lipsiți de educație și spirit civic. Care este mesajul transmis ei? Că e ok să arunci gunoaie pe unde apuci, că după vor veni fraierii-eco să le strângă? Nu, hotărât lucru, e un efort inutil, o idee proastă, care nu va da niciun rezultat pe termen lung. Românii vor rămâne tot needucați. Mai bine să stăm cu mâinile în buzunar și să criticăm, e cea mai eficientă atitudine. Și oricum, noi nu aruncăm niciodată gunoi pe jos; de fapt, pentru noi e „let’s do it, Romania!” în fiecare zi.

Sau alt exemplu: s-au găsit niște idealiști frumoși să încerce să-i facă pe tineri să citească mai mult prin inițiativa Lecturi urbane? Pff…asta ce-o mai fi? Exhibiționism pseudo-intelectual, trend bun să prindă doar la „hipsterii” cu probleme identitare, pierdere de timp ce poate stârni cel mult zâmbetele condescendente ale „intelectualilor” cu sânge albastru. N-are niciun rost, nu e ceva autentic, e doar o fațadă goală în spatele căreia se ascunde dorința de auto-promovare și de epatare. Nu că ei n-ar citi, ba din contră: și ei citesc, chiar mult, 2-3-4 ore pe zi, dar în singurătate și cu mult înainte de a fi „la modă”. Și oricum, titlurile citite „acolo”, în grup, sunt de proastă calitate, nu e literatură adevărată. Doar ce au ei în bibliotecă merită citită, în solitudinea unor depresii post-cioraniene. Ei știu mai bine, ei cunosc esența din spatele lucrurilor, iluziilor și intențiilor.

Ei sunt falșii perfecționiști, radicalii de tastatură, scepticii de circumstanță. Cabotinii, cei care parodiază și ironizează când nu pot propune altceva mai bun. Cei care gândesc dihotomic doar când le convine și care se iau pe sine mereu ca etalon când simt că „trebuie” să-i judece pe ceilalți. Cei care afirmă că n-are rost pornești la drum dacă nu poți escalada K2-ul, un simplu Negoiu însemnând un eșec clar. Ascultându-i, ai zice că se trezesc dimineața citindu-l pe Wittgenstein și adorm noaptea cu Hegel sub pernă. Că bibliotecile lor personale numără mii de volume, achiziționate personal și parcurse din scoarță-n scoarță. Sau, văzând cum strâmbă din nas la orice inițiativă lăudabilă, ai crede că sunt un exemplu de caritate și implicare civică. O combinație autohtonă între Albert Schweitzer și Maica Tereza, un fel misionari mioritici moderni. Din păcate realitatea e un pic diferită, prin părțile esențiale, iar a critica e mereu mai ușor decât a face ceva…

Un experiment simplu și interesant ne arată cum, în anumite circumstanțe – de pildă când suntem concentrați asupra unui anumit lucru – nu percepem nici măcar schimbările care se întâmplă în fața propriilor ochi, fenomen cunoscut în psihologie sub numele de „atenție selectivă” și evidențiat de către Daniel Simons și Daniel Levin clipul de mai jos:

Un alt video pe aceeași temă – aici.

Figura alăturată prezintă, într-o formă sintetică, cum sunt remunerați profesorii într-o serie de state ale lumii, în general cele foarte dezvoltate: Germania, Coreea de Sud, Finlanda, SUA, Mexic, Cehia, Noua Zeelandă, Japonia, Irlanda, Luxemburg, Elveția, Spania, Irlanda, Olanda, Australia etc. Așa cum era de așteptat, cel mai bine plătiți sunt profesorii din Luxemburg, Elveția, Coreea de Sud, Germania, Irlanda și Japonia (peste 50 000 de dolari/an) iar cel mai prost plătiți sunt dascălii polonezi, unguri și mexicani, care câștigă sub 15 000 de dolari anual.

Interes deosebit prezintă și corelația dintre nivelul salarizării unui profesor și performanțele școlare ale elevilor respectivi. Nu întâmplător, țările (Coreea de Sud, Finlanda, Noua Zeelandă) în care profesorii sunt remunerați foarte bine sunt și țările care se află constant pe primele locuri în clasamentele privind calitatea învățământului (testele PISA) și a vieții (HDI – Human Development Index). Cât despre România, orice comentariu este de prisos, având în vedere că aici profesorii sunt plătiți mult mai prost (și) decât în Polonia sau Ungaria, țări aflate pe ultimul loc dintre cele analizate. Fiecare țară are educația pe care o merită și în care e dispusă să investească, iar viitorul se modelează în consecință.

De aici.

BBC ne spune unde s-au refugiat (sau unde au fost exilați) câțiva dintre cei mai cunoscuți dictatori ai ultimilor 50 de ani, de la Pol Pot și Idi Amin la Alfredo Stroessner sau Erich Honecker.

Spre deosebire de majoritatea „colegilor” lor de regim, care s-au bucurat de o bătrânețe liniștită, Nicolae Ceaușescu sau Saddam Hussein n-au fost atât de norocoși.

O poveste indiană populară ne spune că un tânăr prinț, trecând în goana calului printr-un ținut, s-a îndrăgostit nebunește de o tânără fată și i-a cerut pe loc să-i fie soție.

Dar când s-a dus la tatăl fetei, acesta i-a spus:

- Nu ți-o pot da pe fiica mea pentru că nu cunoști adevărul. Caută-l, găsește-l, întoarce-te și am să ți-o dau.

Fără să mai piardă timpul, tânărul prinț a pornit în căutarea adevărului, așa cum fusese îndemnat. L-a căutat pe câmpii, în păduri, pe malul apelor, prin munți, în cetăți și deșerturi. Peste tot pe unde ajungea întreba:

- Ați văzut adevărul? Îl cunoașteți? Știți cumva unde l-aș putea găsi?

Pretutindeni oamenii ridicau din umeri și-i spuneau că adevărul nu este acolo. Dacă fusese odată cunoscut, acum nu se mai afla acolo. Plecase mai departe. Încotro? Nu se știa. Adevărul era în altă parte, mai departe, de fiecare dată mai departe.

- Aici, i se spunea prințului, nu se mai cunoaște.

Căutarea asta încăpățânată și chinuitoare a ținut câțiva ani buni. La sfârșit, obosit, sleit de puteri, descurajat, cu părul încărunțit, prințul s-a așezat să se odihnească pe vârful unui munte, lângă o peșteră. Dar deodată a auzit în fundul peșterii un zgomot, un soi de mormăit. S-a ridicat și s-a apropiat, cu sabia în mână, crezând că e vreo fiară sălbatică. În schimb a zărit o arătare întunecată, care aducea a femeie.

A intrat în peșteră, unde domnea un miros greu. După ce ochii i s-au obișnuit cu întunericul, a zărit, chircită pe pământ, o femeie bătrână și slută, plină de bube și răni, zbârcită și murdară. Arătarea a ridicat către el ochii și l-a întrebat ce dorește.

- Caut adevărul, a răspuns el.

- L-ai găsit, a zis ea.

- Tu ești adevărul?!

- Da.

- Cum mă pot încredința? Nu te cred, convinge-mă.

Femeia i-a dat dovezi: de pildă știa totul despre el, cine era, pe unde fusese, prin ce trecuse, pe cine iubea. Convins, a întrebat-o:

- Eu sunt primul care te-a găsit?

- Ești primul.

Uimit și fericit peste măsură, prințul a adăugat:

- Sunt foarte fericit că te-am găsit! Acum mă pot însura în sfârșit cu femeia pe care o iubesc, dacă m-a așteptat. Ce vrei să le spun oamenilor despre tine?

- Nu le spune nimic.

- Dar toți vor să te cunoască! Or să mă întrebe! Trebuie să le spun ceva! Ce să le spun?

Atunci femeia cea slută i-a răspuns prințului:

- Spune-le că sunt tânără și frumoasă.

Avem 3 pătrate alăturate ca în figură.

a, b, c sunt unghiuri; atunci a+b=c