Camil Stoenescu's blog

Ieri dimineață sonda spațială Messenger a transmis prima imagine a lui Mercur, așa cum se vede el de pe orbită geostaționară:

Craterul strălucitor din dreapta-sus se numește Debussy, iar mai la Vest de el se află craterul Matabei.

Pentru momentele când Pământul devine obositor.

De aici.

De data aceasta nu mai este vorba de o statistică „de volum”, oarecum irelevantă, precum numărul de blugi, adidași, anvelope sau iPhones produse sau asamblate, ci de numărul de lucrări științifice autohtone (având autori chinezi) publicate în intervalul 1993-2008. Astfel, conform studiului „Knowledge, Networks and Nations” – realizat de către Royal Society – deși Statele Unite încă se află pe primul loc la acest capitol, proporția autorilor americani s-a redus considerabil, de la 26% la 21% din total, în timp ce China a crescut semnificativ, trecând de pe locul șase (4.4%) deținut la mijlocul anilor 90, pe locul doi în 2008 – 10.2% din totalul producției științifice a lumii. Pe locul trei se situează Marea Britanie, cu o scădere ușoară, de la 7.1% la 6.5%. Inutil de precizat că avem de-a face cu un indicator esențial în ceea ce privește o țară, o măsură a progresului, vieții științifice și academice și potențialului de dezvoltare în viitor.

Într-o lume în care informația, noile tehnologii și inovație contează mai mult decât volumul brut (fie că acesta se măsoară în îmbrăcăminte sau calculatoare), China se pare că a ales drumul corect. N-ar fi foarte surprinzător să asistăm, în următorii 20-30 de ani, la o transformare a Chinei din „atelierul lumii” (cum este în prezent) la „creierul lumii”, cu toate consecințele de rigoare pentru sistemul internațional.

Alte state ce au înregistrat progrese notabile în ceea ce privește producția științifică (în afara Chinei, Indiei sau Braziliei) sunt:

• Turcia – aici cheltuielile alocate sectorului R&D (research & development) au crescut de aproape șase ori între 1995 și 2007, numărul de cercetători sporind și el cu 43%. De patru ori mai multe lucrări semnate de autori turci au fost publicate în 2008 față de 1996.
• Iranul, cu cel mai rapid ritm de creștere în ceea ce privește numărul de articole științifice, de la 736 în 1996 la 13 238 în 2008. Guvernul iranian plănuiește să aloce gradual pentru R&D 4% din PIB pânăn 2030 (în 2006 procentul respectiv a fost doar de 0.59%);
• surprinzător, Tunisia – aceasta a mărit considerabil sumele alocate cercetării și dezvoltării, de la 0.03% din PIB în 1996 la 1.25% în 2009;
• Singapore și-a dublat, între 1996 și 2007, bugetul destinat R&D, totodată triplându-și (2620 vs. 8506) numărul lucrărilor științifice;

Raportul mai analizează și creșterea gradului de colaborare științifică; dacă acum 15 ani doar 25% dintre articole erau efectul unei colaborări internaționale, în prezent procentul respectiv a crescut la 35%.

Mai multe detalii – aici.

Amnesty International a dat publicității ultimul raport cu privire la pedeapsa capitală pe plan mondial, în anul trecut – „Death sentences and executions în 2010”.

Câteva concluzii generale:

• cel puțin 527 de oameni au fost executați în cele 23 de țări care au aplicat pedeapsa capitală în 2010: Bahrain (1), Bangladesh (9+), Belarus (2), Botswana (1), China (1000), Egipt (4), Guineea Ecuatorială (4), Iran (252+), Irak (1+), Japonia (2), Libia (18+), Malaezia (1+), Coreea de Nord (60+), Autoritatea palestiniană (5), Arabia Saudită (27+), Singapore (+), Somalia (8+), Sudan (6+), Siria (17+), Taiwan (4), Statele Unite ale Americii (46), Vietnam (+), Yemen (53+) ; numărul de execuții pentru fiecare țară este trecut în paranteză;
• aproximativ 17 833 de persoane au fost condamnate la moarte în 2010, cifra minimă de când Amnesty International se ocupă cu astfel de studii;
• dintre metodele de execuție folosite, putem enumera: decapitarea (Arabia Saudită), electrocutarea (SUA), spânzurarea (Bangladesh, Botswana, Egipt, Iran, Irak, Japonia, Malaezia, Coreea de Nord, Singapore, Sudan, Siria), injecția letală (SUA, China), împușcarea (Bahrain, Belarus, China, Guineea Ecuatorială, Corea de Nord, Autoritatea Palestiniană, Somalia, Taiwan, SUA, Vietnam, Yemen);
• puține țări au furnizat cifre oficiale; în China, Mongolia și Belarus pedeapsa capitală este clasificată drept „secret de stat”; În Japonia, Belarus sau Egipt nici deținuții, nici familiile sau avocații lor nu sunt informați în avans cu privire la execuția iminentă;
• pe plan global tendința este de a se renunța treptat la pedeapsa cu moartea: dacă la mijlocul anilor 90 patruzeci practicau execuțiile judiciare, numărul acestora a scăzut la 25 (2008), 19 (2009) și 23 (2010);

PS Cei împușcați în plină stradă cu ocazia protestelor din Egipt, Libia, Iran sau Yemen nu se contorizează.

PPS Arabia Saudită practică cea mai „umană” formă de execuție.

După episodul „suspendării” emisiunii „În gura presei”, mass-media autohtonă comite din nou o gafă de proporții. Povestea e simplă, iar rețeta cunoscută. Vali Petcu (Zoso în blogosfera românească), profitând de coincidența de nume cu liderul sindicat Marius Petcu (acuzat de corupție) a scris un mini-articol în care lăsa să se înțeleagă – pentru cei ultra-creduli și dispuși să creadă orice, categorie din care de obicei îi excludem pe ziariști – că respectivul Marius Petcu ar fi tatăl său. Ce a urmat o lesne de înțeles, date fiind antecendetele jurnaliștilor autohtoni – întreaga mass-media românească a preluat „marea știre”, fără o minimă verificare prealabilă. Nu conta că niciunde în articol nu scria explicit „sunt fiul lui Marius Petcu liderul sindical/Marius Petcu este tatăl meu”. Ahtiată după senzațional și scandal de tip tabloid, presa românească a dedus din cele câteva paragrafe menționate anterior ceea ce a voit și ceea ce aduce un trafic mai mare pe site („Uau, Zoso e fiul unui șpăgar”).

Greșelile „ziariștilor” (de fapt niște simplu copiști online) sunt multiple și elementare:

1. interpretările eronate/hazardate și cititul exclusiv printre rânduri, în căutarea informației dorite  – ceea ce în engleză este desemnat prin sintagma „wishful thinking”;

2. lipsa de spirit critic în discernerea informației , lenea/incapacitatea de a verifica un zvon sau o simplă presupunere;

3. incapacitatea domnilor „jurnaliști/jurnaliste” de a-și asuma o greșeală, odată ce aceasta devine evidentă și penibilă;

Ne oprim la trei, qed. Cu foarte mici excepții, avem o presă de doi bani.

Europa revoluționară din 1848, lumea arabă în 2011, cu diferențele și asemănările de rigoare:

De aici.

Nu, marile migrații ale popoarelor nu s-au sfârșit odată cu anul 1000 e.n. Doar că în secolul XXI „migratorii” (imigranții) nu mai vin să prade și să cucerească, ci pentru a face (pe bani mai puțini) ceea ce autohtonii nu (mai) sunt dispuși să facă. Hărțile de mai jos prezintă o imagine (sumară) de ansamblu a fluxurilor migratoare din prezent:

Cu cât culoarea roșie a liniei este mai intensă cu atât numărul de emigranți este mai mare. Liniile sunt mai groase la destinație și mai subțiri la origine (punctul de plecare). Desigur, datele sunt aproximative și incomplete.

De aici.

Pentru cei nefamiliarizati cu termenul, concertul european (sau concertul Europei) desemnează sistemul balanței de putere ce a dominat politica externă europeană după Congresul de Pace de la Viena până la izbucnirea Primului Război Mondial. Acest sistem (ce s-a succedat celor douăzeci de ani de războaie napoleoniene) a asigurat Europei un secol de pace, între 1815 și 1914, cu intermitențele reprezentate de conflicte de relativ mică intensitate, precum Războiul Crimeei (1853-1856), Războiul austro-prusac (1866) sau Războiul franco-prusac din 1870-1871). În mod tradițional condamnat de către ideologia naționalistă ca fiind conservator și opresiv, concertul european a însemnat stabilitate și prosperitate; a fost cea mai lungă perioadă de pace pe care a cunoscut-o bătrânul continent, interval ce a permis o dezvoltare – economică, tehnologică și științifică – fără precedent a statelor occidentale. Este secolul în care Europa va domina lumea. Sistemul își va pierde eficiența după înfrângerea Franței la Sedan (1870), se va destrăma complet odată cu Sarajevo (1914) și nu va mai putea fi recreat ulterior.

Principala caracteristică a concertului european a fost echilibrul, asumat ca atare și apărat ca principiu de funcționare a sistemului; nici un stat membru nu era mai puternic decât alianța oricăror alte două state. Era un sistem suplu în concepție inițială, realitatea echilibrului dintre marile puteri permițând flexibilitate și circumspecție în relațiile dintre țările europene. Păstrarea status quo-ului era în avatanjul tuturor. Un război cvasi-total, mondial, era de neimaginat și de nedorit; pentru un secol s-a reușit să fie evitat. În secolul XIX am avut un concert european, acum, după un deceniu și ceva de unipolaritate americană, se prefigurează un „concert” mondial. Atunci era vorba de Anglia, Austria, Rusia, Prusia, la care s-a adăugat mai apoi Franța. Acum avem de-a face cu Statele Unite, China, Marea Britanie, Rusia, Franța, Brazilia (ordinea nu este întâmplătoare). Scriu aceste rânduri datorită dezvoltărilor oarecum surprinzătoare ale conflictului libian – Rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate al ONU. Dacă nu mă înșel este pentru prima dată în ultimii douăzeci de ani (ultima dată a fost cu ocazia Primului Război din Golf – Rezoluțiile 660-678) când membrii permanenți ai Consiliului de Securitate cad de acord (sau se abțin diplomatic, cazul Rusiei și Chinei) asupra intervenției militare într-o țară suverană (Libia în cazul de față). Formularea textului documentului în cauză este grijulie, flexibilă și exhaustivă:

Adopting resolution 1973[…] the Council authorized Member States, acting nationally or through regional organizations or arrangements, to take all necessary measures to protect civilians under threat of attack in the country, including Benghazi, while excluding a foreign occupation force of any form on any part of Libyan territory — requesting them to immediately inform the Secretary-General of such measures.

Recognizing the important role of the League of Arab States in the maintenance of international peace and security in the region, and bearing in mind the United Nations Charter’s Chapter VIII, the Council asked the League’s member States to cooperate with other Member States in implementing the no-fly zone.[…]

Desigur, date fiind toate acestea, e greu ca cineva să mai asocieze conflictul libian exclusiv cu „imperialismul” și interesele americane. Responsabilitățile se divid, la fel și implicarea logistică sau beneficiile ulterioare. Nu mai este vorba de ignorarea politicoasă a vocii ONU, cum s-a întâmplat în 2003 în Irak. Libia nu este Irak, iar 2011 nu este 2003. Nu este hazardat să considerăm că ne apropiem cu rapiditate de momentul când niciuna dintre puterile actuale (adică SUA) nu va (mai) fi destul de puternică încât să facă față cu succes alianței dintre oricare alte două puteri (China și Rusia, de pildă). De aceea este nevoie de „concert”, de trecerea deciziilor sensibile prin „malaxorul” instituționalismului ONU, pentru a consacra un multipolarism de facto și a nu furniza ocazii și pretexte pentru alianțe (nu neapărat militare) potențial ostile pe termen lung.

PS Oportunitatea intervenției militare în Libia constituie o temă separată. Răspunsul logic la întrebarea pertinentă „De ce SUA și aliații lor sunt dispuse să intervină în Libia în numele democrației și drepturilor omului, iar în Coreea de Nord, Yemen sau Bahrain, nu?” este și cel mai simplu: așa dictează interesele statelor respective, în momentul de față. Restul e doar gargară diplomatică.

Despre relația despre Internet și societate, sau Internetul ca (presupus) motor al schimbărilor politice dintr-o societate:

De văzut.

În septembrie 1918, în timpul ultimelor luni ale Primul Război Mondial (care avea să se încheie oficial odată cu armistițiul din 11 noiembrie) un oarecare Eugene P. Lyle publica, în revista americană „Everybody’s Magazine”, un articol care se va dovedi a fi profetic. Titlul: „The war of 1938, a terrible warning against a premature peace”. Lesne de înțeles, în articolul respectiv Lyle prevedea izbucnirea unui nou război mondial în 1938, ca urmare a preferării soluției unei păci negociate (cum s-a și întâmplat, la Paris) în locul zdrobirii cvasi-complete a Germaniei imperiale, Germanie care  – animată de tendințe revanșarde – va porni un nou conflict în viitorul nu foarte îndepărtat.

Fragmente concludente:

“Back in 1918 peace as an actual fact astounded the world hardly less than the outbreak of the war. . . . On the battlefield we were winning. . . . It was the moment that all German effort during three years had played for …Germany kept none of her colonies. . . . In the matter of armament she proved as tractable, and for as good a reason. . . . Disarmed, she had naught to fear from democracies disarmed also. . . .”

“…Germany would try to become self-sufficient in order to head off the effects of a blockade in World War II. “Close scientific tab was kept on every garbage pail. War substitutes . . . were continued. . . .” Other Lyle predictions: ^ German mastery of the art of propaganda.”

“Millions ravaged Belgium and France. Other millions obliterated Rumania. . . . Over England, night-flying air fleets . . . rained abominations from Harwich to Birmingham. Thousands of transport planes landed [the invaders] near Dover. … As I write this, Dover is besieged. . . . The thing was decided back in 1918, with the war that failed of a decision. . . .”

Și la final:

”In all the wretched lexicon of regret there is no word more futile than the ghastly word ‘if.’ It avails nothing, ever, and yet tonight the word is branded deep on the aching heart of humanity — ‘IF we had only seen the thing through in 1918!’”

Avea să fie 1939, nu 1938. Mareșalul Foch nu a fost singurul care nu a văzut în negocierile de la Versailles o pace, ci doar un „armistițiu de douăzeci de ani”.

Pentru cei care neagă progresul – evoluția speranței de viață (în relație cu nivelul prosperității individuale) de-a lungul ultimilor 200 de ani:

De urmărit ce se întâmplă după 1945.