Camil Stoenescu's blog

”Primele două automate Herdan au fost în blocul Aro şi în Bulevardul Academiei, vis-a-vis de librăria “Cartea Românească”. Clientul îşi lua frugala hrană lângă nişte măsuţe dimensionate pentru înălţimea statului în picioare. Ceva mai târziu, automatul Herdan îşi avea în Calea Victoriei în faţa Palatului Telefoanelor o clădire cu trei nivele. La parter clientela stătea şi consuma în picioare, la cele două etaje erau mese cu scaune, iar fetele în uniformă luau aici comenzi şi serveau ca la restaurant. Numele de automat era impropriu, dar îşi avea originea într-o altă întreprindere care buctase cu un an înainte de sosirea mea în Bucureşti. Fusese un automat după model american, instalat în clădirea de sub terasa Cercului Militar unde acum se află o sală de expoziţie. Acolo se proceda cu introducerea unei fise într-un aparat şi apăsând pe buton se declanşa servirea mecanică a gustărilor şi băuturilor afişate. În acel loc îşi făcuseră vad boema bucureşteană şi i-am auzit de multe ori pe Jebeleanu, pe Horia Groza şi pe Eugen Ionescu, pomenind de întâlnirile lor de la automat. Se cita şi o bătaie între doi concurenţi la graţiile unei tinere, invitate a grupului, conflict din care Alfons Adania a ieşit pălmuit, tras de păr şi cu expurgări de sânge pe nas. Cum clientelei statornice a acelui automat îi fluiera de obicei vântul prin buzunare, a sosit curând şi falimentul. Dar noţiunea de automat a rămas şi anexa fabricii Herdan a preluat-o, asigurându-i succesul. Pentru alte gustări frugale, cu economie de timp şi bani, centrul Bucureştilor mai avea câteva puncte. Era bodega Mercur din pasajul Imobiliara, cu produse din carne, consumate în faţa bufetului, în picioare, apoi bodega Dragomir Niculescu cu vestitele pateuri cu ciuperci şi bere Lowenbrau şi plăcintăria Tic-Tac de pe bulevardul Elisabeta, cu prostiile ei de foetaj fin cu carne şi brânză, asociate vinului negru la sfert sau la pahar. Cât despre vestitele restaurante ale centrului, ele erau Capşa, Enescu, Continental, Modern, Athénée Palace şi Cina.

Pentru cealaltă hrană, de care boema nu era mai puţin flămândă, pe un perimetru între Ateneu şi Poşta Centrală, figura o constelaţie de librării, în frunte cu Cartea românească şi Alcalay, una pe Bulevardul Academiei, cealaltă în colţul unde se întâlnea Calea Victoriei cu bulevardul. Cea dintâi era un patrulater uriaş, având în faţă tarabe şi rafturi cu cărţi, iar în partea din fund manuale şcolare, rechizite şi papetărie. La cărţi literare şeful de raion era un bărbat oacheş, cu părul pana corbului şi mişcări iuţi, pe nume Mişu Brandeski, renumit pentru atenţia pe care o arăta clientului, dar şi pentru cunoştinţele lui despre marfa pe care o vindea. Cu toţi scriitorii, Mişu se dovedea a fi prieten. De la parterul librăriei o scară largă ducea la demisol unde era secţia franceză sub grija mult simpaticei domnişoare Mitzi, o femeie fără vârstă, în ţinuta ei severă de Schwester, dar cu o inimă de aur. Dădeai acolo de o odaie mare, în mijlocul căreia se afla adâncitura unui cerc de beton în formă de cupă, cu raza de doi metri, în care se aflau cărţi ale clasicilor francezi, în ediţii populare şi la preţuri derizorii. Se putea cumpăra, de pildă, Le genie du christianisme în două volume pe preţul a două feluri de mâncare de la automatul Herdan.

La librăria Alcalay din apropiere, în rolul lui Mişu de la Cartea românească se afla un domn Iulius, bătrânel cu părul grizonat şi faţa palidă, care răspundea de cartea străină (franceză). La orele prânzului, era ştiut, îşi făcea aici apariţia, aproape zilnic, E. Lovinescu. El se întorcea atunci de la Liceul Mihai Viteazul, unde preda limba latină, venind cu tramvaiul 14, la care avea abonament. Cobora la staţia de la Universitate, iar după conspectarea noutăţilor din librărie şi întâlnirea cu unii cunoscuţi, drumul lui spre casă făcea totdeauna un mic ocol prin Cişmigiu. Între aceste două mari centre de difuzare a cărţii, apăruse prin ’33, tot pe Bulevardul Academiei, noua librărie Cultura Poporului, condusă de figura elegantă, simpatică şi uşor preţioasă a lui Virgil Montăureanu, care lucrase înainte la librăria Socec. Prăvălia lui era mică, dar des vizitată de scriitori, puşi aici la curent totdeauna cu noutăţile pariziene. Montăureanu era prieten şi cu poeţii cei mai tineri din avangardă, Gherasim Luca, Paul Păun şi eseistul D. Trost, pe care-i cunoscusem şi eu la revista “Azi”, şi el îi recomanda la toată lumea. Când mi-a apărut prima carte ştiu că într-o zi Montăureanu m-a întâmpinat cu fireasca lui seninătate, spunându-mi că un client al lui, pe nume Cluceru, mă roagă să-i semnez un autograf.

Pe Voronca îl întâlneam des în acest loc şi odată ieşind din librărie împreună cu el m-a apucat de braţ şi cu mare parapon mi-a suflat la ureche nervos:

- Dragă prietene, este unul zis Saşa Pană care mă imită într-un mod revoltător! Ce pot face în faţa acestui jaf? Am căutat să-l liniştesc, spunându-i că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu are ce lua, iar de acolo de unde se produce din plin şi prisoseşte, cum e cazul în atelierul poetic al lui Voronca, se mai înfruptă şi străinii. Iar acel “unul zis Saşa Pană ” cum îi spunea el, i-am amintit că era prietenul său devotat care-şi cheltuia toate salariile pe costurile revistei “Unu” şi pe cărţile tipărite sub egida aceleaşi publicaţii avangardiste. M-am mirat însă că într-o echipă atât de puţin numeroasă cum era cea de la “Unu” existau asemenea tensiuni. Alte vaduri ale literei tipărite mai erau: librăria Socec la parterul magazinului Galleries Lafayette, apoi o altă librărie mare pe Lipscani, librăria Hasefer în pasajul din faţa Prefecturii de Poliţie şi librăria Editurii Ignat Hertz de la începutul Căii Victoriei. Tot pe Calea Victoriei, mai sus, în faţa Ateneului, la parterul hotelului Splendid funcţiona Librăria franceză, iar ceva mai încolo lângă Cofetăria Nestor, la un hochparterre, Librăria Italiană şi peste drum de ea, librăria de cărţi bisericeşti Pavel Suru. La Librăria Italiană, în afară de cărţi erau expuse ades reproduceri după opere de artă, stampe şi obiecte de artizanat, iar la Hasefer figurau uneori expoziţii de pictură.

Celelalte case de comerţ ale Bucureştilor din acel timp îşi aveau şi ele faima şi numele lor de răsunet. De pildă, rege al produselor de băcănie era Dumitrescu-Militari şi alţii cu nume ca Ion Ubu Mocanu, Stelian Petrescu sau Dinischiotu, toţi aflaţi pe lângă Piaţa Mare, locul unde pictorul Steriade concepuse celebra lui pânză Spoitorii, un şir de trenţăroşi cu uneltele muncii lor pe umăr, proiectaţi lângă un perete. Tot pe una din străzile de lângă piaţă îşi avusese lăptăria Gheorghe Dinu (Stephan Roll) cu ani înainte acolo şi stâlpii avangardei, Vinea, Iancu, Miliţa, Maxy, făcuseră agape în cinstea lui Brâncuşi, la o primă vizită a acestuia în ţară…

În comerţul de ţesături de toate soiurile, alături de Pop şi Bunescu, conducea patronul unui mare magazin cu etaje, pe nume Athanasiu, cunoscut sub parola ilustrată “La vulturul de mare cu peştele în ghiare”. Magazine cu confecţii vestimentare erau multe, dar în fruntea lor, cu produse de mare calitate, se situa Cehoslovaca din bulevardul Elisabeta. Case vechi cu tradiţie în materie de manufactură fină mai erau Sigmund Prager din Calea Victoriei şi un alt Prager pe strada Carol, lângă Poşta Centrală, apoi magazinul Fain unde găseai pulovere şi fulare de lână scoţiană. Tot pe fostul Pod al Mogoşoaiei mai existau până prin ’35 două magazine ce fiinţau de dinaintea primului război, Furnica şi Ţăranca, cu ţesături naţionale şi cu mobilă. Cunoscuta firmă de încălţăminte Carabela mai avea produse prin prăvălii, dar îi luase locul cu avânt sporit producţia fabricii Mociorniţa, marfă rezistentă şi de calitate, dar şi cu preţuri mari. Cizmarii care lucrau comenzi şi concurau cu artizanii italieni de mare faimă erau Schul şi Ştefan Mihailescu, iar mai târziu un sas braşovean cu prăvălia pe strada Brezoianu. Pardesie şi alte haine de comandă la Neuman şi la Neuwirth, cravate la Brummell şi pălării la Drăgănescu pe Regală. De pe Calea Victoriei, la finele deceniului patru, au disparut şi două mari farmacii de până atunci, una era Chihăiescu, situată pe porţiunea dintre strada Ştirbei Vodă şi Berthelot, iar a doua în dreptul Pieţii Amzei, avea o firmă enormă cu titulatura “La ochiul lui Dumnezeu”. Bucureştii găzduiau şi o fabrică de clopote, patron al bronzului cântător fiind Ionescu zis Clopotaru, şi o prosperă industrie de plăci ceramice, proprietate a domnului Zwiebel, un septuagenar, elveţian de origine, falnic, şi cu o barbă albă de apostol. Era una din figurile oraşului, după care lumea întorcea capul.”

Vlaicu Bârna, Între Capşa şi Corso, Bucureşti, Editura Albatros, 1998.

Pentru nostalgici.

de aici.