Camil Stoenescu's blog

Musulmanii îl sărbătoresc în prima zi a lunii Muharram – dată variabilă, zi cu care începe calendarul islamic, în care anul are 354-355 de zile. La fel și anul nou chinezesc, acesta poate fi oricând între 21 ianuarie și 20 februarie. Pentru civilizația occidentală, trecerea într-un nou se face, încă din evul mediu, în noaptea dintre 31 decembrie și 1 ianuarie, conform calendarului gregorian. Noaptea în care Pământul termină de efectuat o rotație completă în jurul Soarelui, de-a lungul eclipticii. Noaptea în care se sărbătorește oficializat, organizat și triumfalist, trecerea timpului. Borna temporală. Destrămarea ațelor, ticăitul cearsonicelor. Este noaptea marilor speranțe. Noapte uitării și uitărilor. Când vrem să uităm, când ne prefacem că uităm. Uităm tot ce am vrut să facem și n-am făcut, uităm toți oamenii pe care i-am dezamăgit, pe care i-am pierdut sau pe care i-am lăsat să se îndepărteze în ultimul an. Toate promisiunile făcute și încălcate. Toate regretele. Toate vinurile nobile pe care le-am aruncat în mare. Toate bunele intenții irosite.  Tot ce am avut și n-am știut să păstrăm. Tot ce am fi putut fi și n-am fost. Noaptea în care (încercăm să) ștergem trecutul cu buretele și în care ne abandonăm unei exuberanțe pe care o dorim cât mai puțin cronofagă. Noaptea în care încercăm să ieșim din timp și din noi înșine. Pentru că ne plac începuturile. Sau mai degrabă ar trebui să scriu „iluzia începuturilor”. Fascinația schimbărilor, tentația noului; amăgirea lui „niciodată nu e prea târziu”, când de fapt aproape întotdeauna e prea târziu. Diferențele sunt doar de natură lingvistică, cuvintele contează prea puțin, doar simțirile și percepțiile rămân.

Noaptea listelor mentale, liste lungi, cu multe puncte, vise și dorințe, care niciodată nu sunt bifate toate; anul viitor vor fi rescrise, în variantă îmbunătățită, cu adăugarea himerelor de rigoare. Viața ca o lungă listă în așteptare, proces și drum, niciodată o stare. Noaptea când trecutul e mort, prezentul e omniprezent, iar viitorul, doar o ipoteză plăcută, îndelung așteptată. Noaptea furculițelor lungi și a urărilor inutile. Noaptea abandonurilor, când ne îmbătăm, dar nu cu alcool.

Noaptea marilor speranțe, noaptea marilor iluzii. O noapte ca oricare alta. La mulți ani.

Inspirat de Mashable, cu rezervele de rigoare cu privire la validitatea unui asemenea demers – ludic în esența sa – și folosind Google Books Ngram Viewer, am încercat să evidențiez evoluția frecvenței de apariție a câtorva termeni-cheie pentru progresul tehnologic înregistrat de către umanitate în ultimul secol. Rezultatele pot fi văzute mai jos:

Câteva concluzii parțiale:

• începând cu sfârșitul anilor 80, „computer” începe să fie mai des folosit decât „technology”;
• cum era și de așteptat, pe măsură ce ne apropiem de anul 2000, ”Internet” începe să apară mai frecvent decât „television” sau „radio”, cu toate acestea și numărul său de apariții cunoaște o scădere pronunțată după maximul atins în timpul „dot-com bubble”;
• termeni precum „browser” sau „operating system” încep să fie întâlniți mai rar în a doua jumătate a primei decade din secolul XXI, spre deosebire de vârful atins imediat după anul 2000;
• aspect interesant – cuvântul „hardware” pare să piardă teren în fața „software” începând cu ultima jumătate a anilor 80; trendul se confirmă pentru cuvinte ca „robot”, „transistor” sau „integrated circuit”;

PS1 Cei care doresc să se joace cu fratele mai deștept al Google Ngram pot încerca cu încredere COHA.

PS2 Un articol interesant cu privire la limitele concluziilor generate de către corelațiile Google Ngram poate fi citit aici.

Ar trebui să fie arătat în fiecare clasă în care se predă matematica:

…„the last twitch of the 19th Century”, adevăratul „spirit al Crăciunului”, dincolo de consumerism și tradiții mai mult sau mai puțin înțelese și respectate.

Adrian Sobaru, 43 de ani, un român obișnuit, venituri medii, probleme specifice – autismul fiului, s-a aruncat ieri în gol în plenul Parlamentului. Acestea sunt faptele. Interpretările sunt însă cele care ne interesează; oamenii, prin natura lor, nu pot „digera” fapte brute, ci e nevoie să le treacă prin filtrul propriei structuri mentale.

Ceea ce m-a frapat ieri în privința reacțiilor „la cald” a fost profundul clivaj creat aproape imediat între cele două atitudini majoritare, atitudini cristalizate extrem de repede. O separație cvasi-completă a opiniei publice. Nu putem gândi și nu ne putem construi sistemul de valori decât raportându-ne la o alteritate, la opinii diametral opuse. Astfel, Adrian Sobaru este ori erou-martir, ori un nebun, eventual chiar unul periculos. În consecință, gestul său capătă ori proporții mitologice, de dizidență eroică față de un sistem opresiv și de nesuportat, ori devine o acțiune inutilă, gratuită chiar prostească. Pe aceste coordonate antagonice se mulează tiparul de gândire al celor mai mulți dintre comentatorii respectivului gest. Un autism generalizat, ce ne împiedică să gândim diferențiat, nuanțat, subtil, și ne împinge în cușca propriilor interpretări – clare, categorice, imuabile. Alb vs negru, corect vs greșit, eu vs restul lumii; închidere totală în propriul sine, cu „surzenia” de rigoare față de stimulii externi. Nu doresc să dezbat aici justețea actului – sunt convins că nimeni nu este în măsură s-o facă, din exterior, așezat confortabil în fața propriei tastaturi. Ceea ce mă interesează este dispariția cvasi-completă a nuanțelor în ceea ce privește modul cum percepem și analizăm acțiunile celorlalți. Inclusiv autorul acestor rânduri, într-un acces de impulsivitate pe care și-l asumă, a fost tentat să judece și să eticheteze, poate prea repede și prea necugetat, gestul lui Adrian Sobaru. După cum spuneam, tentația etichetării este extrem de mare…

Nici erou, nici imbecil, doar un om cu probleme, psihice sau de altă natură (financiară). Cu datorii și cu responsabilități. Un om ce nu mai vrea – sau nu mai poate – să o ia de la capăt, în mediul privat autohton sau în altă parte. Nu, nu este vorba de sacrificiu de sine. Sacrificiu de sine este atunci când, prin gestul tău, salvezi viața altora. Aici nu este cazul. Nu este vorba nici de nebunie/lipsă de discernământ în sens clinic. Cel mai probabil rezultatul unei lungi depresii. Care sunt resorturile mentale, ce împinge pe un om să sară în gol, în ciuda instinctiului de autoconservare și a rațiunii ce încerca să-i aducă aminte de familia sa? N-aș îndrăzni să mă pronunț sau să le identific, cel puțin nu din bruma de informaii oferite de către mass-media.

PS  Cât despre comparații forțate cu Liviu Babeș, cel care și-a dat foc pe pârtia de schi de la Poiana Brașov pe 2 martie 1989, acestea sunt atât de deplasate, iar diferența dintre cele două contexte, atât de mare, încât orice comentariu este de prisos. La fel și în cazurile lui Jan Palach, George Winne sau Thích Quảng Đức.

O familie obișnuită – the average Americans – unii dintre cei mulți care sunt mereu sub curba lui Gauss; o poveste instructivă despre provocările și dificultățile prin care trece astăzi cea mai bogată țară din lume.

Over the past two years Moira McKamey has had to adjust to a very different way of life. She lost her job in November 2008, one of 8,000 workers fired from an air-freight hub in Wilmington, Ohio. The departure of DHL, a delivery company, was quick and devastating; as if a tornado had ripped through Main Street. A few weeks after Mrs McKamey was sacked she and her husband, Randy, spoke to The Economist in their small farmhouse. Perched on a chair near her Christmas tree, Mrs McKamey could not help but cry.[…]

Hardship has spread to neighbours, too. In January 2010 Kevin Eakins, who lives down the road, lost his job as a fork-lift operator at an animal-pharmaceuticals firm. A few months earlier Jacki, his wife, had been sacked from her job at a trucking company. “It’s been a struggle,” Mrs Eakins sighs. Both of them have searched for jobs for months, to no avail.

Fifteen million Americans are now unemployed, according to the most recent jobs report. The unemployment rate for November inched up to 9.8%. The grimmest numbers, however, are for the long-term unemployed (see chart 1): 6.3m people, 42% of those unemployed, have been jobless for more than 26 weeks. That number does not include 2.5m people who want a job but who have not looked for a month or more, or the 9m who want full-time work but can only find part-time openings. America, unlike some European countries, is not used to such high numbers. No recent recession has seen so many Americans out of a job for so long. Now, with millions fallen from the ranks of the employed, the federal government has deployed its imperfect safety net to catch them.[…]

The first and most generous form of help is unemployment insurance. It is usually paid from a state trust fund and lasts only 26 weeks, as long as recipients meet criteria such as continuing to look for work. But Ohio is one of many states whose unemployment fund is empty. Since 2008 the federal government has paid for an extension of benefits, now to 99 weeks in battered states. Last year this helped keep 3.3m Americans out of poverty, according to the Centre on Budget and Policy Priorities, a think-tank. If Congress passes Barack Obama’s recent deal with Republicans, workers will go on being eligible for the 99-week maximum payment until the end of next year. But even so, 99 weeks is all anyone can get, and many workers have already reached that limit.

The federal government also provides money for retraining, through grants and programmes such as the 12-year-old Workforce Investment Act. A national emergency grant from the Labour Department is funnelling about $4.5m to Clinton County. This has helped some displaced workers find new jobs as welders, for example, or dental assistants. But training does not always yield a job, and even extended unemployment benefits expire eventually. Mrs McKamey, 51 when she was sacked, decided to retrain for a career in health care. After months of schooling and hard work (“She studied her flash cards constantly,” Mr McKamey says proudly), she became a certified medical assistant. She even got a job, sort of. She had a 90-day trial, but was not hired at the end of it.[…]

The Eakinses are trying to stay cheerful as well. They trawl the internet for jobs. Some days they drive to nearby towns; if they see a loading dock, they pull in to see whether Mr Eakins might lend a hand. But Mrs Eakins is frustrated that companies seem to have only part-time work. “Drive an hour away, for a minimum-wage job for four or six hours?” she asks. “All you’d be doing is paying for gas.” For now, the Eakinses’ unemployment insurance ($224 a week for her, $349 a week for him), is just enough for them to meet their refinanced house and car payments; but in another year at most it will be gone.

De aici.

În vreme ce mai mult de o treime din pădurile lumii au fost defrișate sau reduse la fragmente disparate, „verzii” încă speră că se vor putea face reîmpăduriri masive în viitor – eventual pe o suprafață egală cu cea a Rusiei (aproximativ 17 milioane de kilometri pătrați):

Mai realist este să imaginăm un viitor nu foarte îndepărtat, peste 30-50 de ani, în care pădurile vor putea fi admirate și vizitate ca la muzeu, în parcele atent delimitate și păzite, cu taxă la intrare și ghiduri explicative. Așa cum se întâmplă astăzi cu speciile de animale pe cale de dispariție.

De aici.

Acum 107 ani, pe 17 decembrie 1903, lângă Kitty Hawk (Carolina de Nord), Orville și Wilbur Wright au efectuat primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul din istoria omenirii. Distanța parcursă – 36 m, în 12 secunde.

The new research is part of an emerging approach to applying rigorous statistical analysis, traditionally known from the study of biological evolution, to cultural evolution. Unlike biological evolution, however, which can be studied through the fossil record and in genomic comparisons, cultural evolution has proved difficult to study. Researchers have used archaeological documentation of Polynesian canoe shapes and records painstakingly assembled by comparative linguists, but rich and rigorously compiled datasets are rare. One potential source is Google, which has scanned some 15 million books, or roughly 12 percent of every book ever published. Michel-Baptiste and his colleagues turned one-third of these, selected for legibility and fully documented origins, into a massive word database. Patterns that can be queried from its cloud are not necessarily answers unto themselves, they say, but a way of illuminating subjects for further investigation.

Din Wired.

Cu alte cuvinte, frecvența apariției unor cuvinte, în cărțile scanate de Goole,  ne oferă indicii importante cu privire la evoluția istorică a noțiunilor respective, de la nume de persoane la concepte cu grad mare de generalitate.

Câteva rezultate cvasi-aleatoare, din dimineața aceasta:

Cel mai bogat stat al Uniunii Europene este, de departe, Luxemburgul, cu un PIB/cap de locuitor de 2.5 mai mare decât media europeană, urmat de Olanda (PIB/locuitor cu 30% peste media europeană), în timp ce în Irlanda, Austria și Danemarca același indicator este cu 20-29% mai mare decât media UE. Franța, Italia și Spania se află chiar pe medie, cu variații pozitive sub 10%. Slovenia, Cehia, Portugalia, Malta sau Slovacia joacă și ele într-o „ligă” proprie, având PIB/locuitor cu doar 10-30% mai mic decât media europeană. Ceva mai săraci – 30-50% sub media UE – sunt ungurii și polonezii. Nicio surpriză în ceea ce privește coada clasamentului, adjudecată de multă vreme de România și Bulgaria, cele mai sărace țări din uniune, cu un PIB/cap de locuitor mai mic cu peste 50% decât media europeană.

Conform ultimului raport Eurostat