Camil Stoenescu's blog

Ierarhia este calculată – de către Forbes – pe  baza a 4 indicatori: vânzări, profit, active și valoarea estimată de piață.

The Forbes Global 2000 are the biggest, most powerful listed companies in the world. These global giants usually reorder themselves at a glacial pace, but sometimes–as with the volatile financial sector of late–with more abruptness.

Extreme vagaries of business or poor performance can take them off the list entirely. In any case, our composite ranking is the best snapshot of just how these titans compare. As we show, the corporate dominance of the developed nations is steadily receding. With respect not just to size but to what investors care most about, see our Global High Performers, an elite list of companies that set the pace in their respective industries.

În 2010 clasamentul arată în felul următor:

Câteva observații subiective:

• deși trăim în „era informației/tehnologiei”, primele 20 de locuri sunt ocupate de companii ce activează cu precădere în domeniul financiar și în ce al energiei și petrolului – industrii și activități vechi de peste o sută de ani (în cazul băncilor putem vorbi de mii de ani); doar AT&T se ocupă de telecomunicații;
• dintre primele 20 de companii, 9 sunt americane, 3 chineze, 2 britanice și 2 franceze. Spania, Olanda, Rusia, Brazilia au fiecare câte o companie; raportul de forțe în plan economic, la nivel global, reiese astfel destul de clar;
• cea mai mare companie software din lume, Microsoft, ocupă „abia” locul 49; cu toate acestea, valoarea sa de piață (254 miliarde dolari) este enormă. Concurentul direct – Apple – se situează pe poziția 75;

Marele perdant? Toyota, din rațiuni evidente.

De asemenea, puteți arunca o privire și aici.

Discussions about migration typically start from the perspective of fows from developing countries into the rich countries of Europe, North America and Australasia. Yet most movement in the world does not take place between developing and developed countries; it does not even take place between countries. Te overwhelming majority of people who move do so inside their own country. Using a conservative defnition, we estimate that approximately 740 million people are internal migrants—almost four times as many as those who have moved internationally. Among people who have moved across national borders, just over a third moved from a developing to a developed country—fewer than 70 million people. Most of the world’s 200 million international migrants moved from one developing country to another or between developed countries (map 1).

Most migrants, internal and international, reap gains in the form of higher incomes, better access to education and health, and improved prospects for their children (fgure 1). Surveys of migrants report that most are happy in their destination, despite the range of adjustments and obstacles typically involved in moving. Once established, migrants are ofen more likely than local residents to join unions or religious and other groups. Yet there are trade-ofs and the gains from mobility are unequally distributed.

In general, however, people move of their own volition, to better-of places. More than three quarters of international migrants go to a country with a higher level of human development than their country of origin (fgure 2). Yet, they are signifcantly constrained, both by policies that impose barriers to entry and by the resources they have available to enable their move. People in poor countries are the least mobile: for example, fewer than 1 percent of Africans have moved to Europe. Indeed, history and contemporary evidence suggest that development and migration go hand in hand: the median emigration rate in a country with low human development is below 4 percent, compared to more than 8 percent from countries with high levels of human development.

De aici.

Înainte de toate, ce este Indicele de Dezvoltare Umană (Human Development Index)?

Pe scurt, un indicator compozit, orientat pe 3 direcții principale:

• durata și calitatea vieții (o viață lungă și sănătoasă);
• nivelul de educație (alfabetizare, studii superioare etc);
• un standard de viață decent, măsurat în venit/putere de cumpărare;
  

  The HDI provides a composite measure of three dimensions of human development: living a long and healthy life (measured by life expectancy), being educated (measured by adult literacy and gross enrolment in education) and having a decent standard of living (measured by purchasing power parity, PPP, income).

Practic, combinând și cuantificând aspecte diferite (și fundamentale) ale vieții, HDI descrie mult mai bine gradul de dezvoltare și bunăstare al unei țări decât alți indicatori, unidimensionali (precum GDP/capita). În esență, HDI măsoară calitatea vieții dintr-un anumit stat.

The HDI sets a minimum and a maximum for each dimension, called goalposts, and then shows where each country stands in relation to these goalposts, expressed as a value between 0 and 1.

The educational component of the HDI is comprised of adult literacy rates and the combined gross enrolment ratio for primary, secondary and tertiary schooling, weighted to give adult literacy more significance in the statistic. Since the minimum adult literacy rate is 0% and the maximum is 100%, the literacy component of knowledge for a country where the literacy rate is 75% would be 0.75, the statistic for combined gross enrolment is calculated in a analogous manner. The life expectancy component of the HDI is calculated using a minimum value for life expectancy of 25 years and maximum value of 85 years, so the longevity component for a country where life expectancy is 55 years would be 0.5. For the wealth component, the goalpost for minimum income is $100 (PPP) and the maximum is $40,000 (PPP). The HDI uses the logarithm of income, to reflect the diminishing importance of income with increasing GDP. The scores for the three HDI components are then averaged in an overall index.

Mai jos, un exemplu – Norvegia și Australia,  primele două țări din topul HDI, dar despărțite de o diferență semnificativă în venitul mediu pe cap de locuitor – diferență ce se dovedește a nu fi atât de importantă în context mai larg:

Cum arată topul? Unde se situează România? Nu, nu suntem primii din coadă (aviz fanilor sintagmei „rromânia”), dar nici pe o poziție fruntașă. Loc de mai bine este berechet…

Mai multe detalii – aici și aici.

(via New York Times)

Simplu, clar, concis. Nu e de mirare că lucrurile merg așa de bine acolo.

Conform estimărilor FMI, economia globală va crește anul acesta cu 4.2%, comparativ cu procentul de 3.9% considerat inițial. Totodată, în 2011 creșterea economică a țărilor industrializate va fi doar de 2.4%, pe când în economiile emergente (China, India), aceasta va atinge valori de 6.5%.

A Stimulus-Driven U.S. Recovery Is under Way

Asia Is Staging a Vigorous and Balanced Recovery

Europe Is Facing an Uneven Recovery and Complex Policy Challenges

The CIS Economies Are Recovering at a Moderate Pace

Latin America and the Caribbean Are Recovering at a Robust Pace

The Middle East and North Africa Region Is Recovering at a Good Pace

Africa Is Coming through the Crisis Well

De aici.

SÂMBĂTA SEARA apăru pe neaşteptate un om, pe care nu-l văzusem de mai mult de douăzeci de ani. Cu Pat Cairness am cunoscut foamea şi frica, în primele zile după sosirea mea. Pat, un irlandez plin de spirit şi de resurse, m-a salvat de nenumărate ori de la disperare. După ce am plecat spre oraşele din Est, n-am mai ştiut nimic de el.

Când a sosit, nu l-am recunoscut înainte de a-şi spune numele. S-a schimbat la culoare şi mi se pare chiar şi la trup. Era o trestie de piele albă şi-a devenit un stejar de culoare brună. A făcut — după cum spune — pe călătorul: în primii ani de nevoie, apoi din curiozitate. Nu există ţară pe care să n-o fi văzut, mare pe care să n-o fi traversat, drum pe care să nu-l fi străbătut. Vorbeşte opt limbi şi vreo douăzeci de dialecte; a făcut pe strângătorul de coolies, pe tovarăşul piraţilor, pe neguţătorul de şerpi, pe vrăjitorul, pe falsul călugăr budist şi pe pilotul prin deşert — în sfârşit, toate meseriile oamenilor care n-au altă vocaţie decât dorinţa de schimbare. Dacă şi-ar scrie amintirile, ar face o carte mult mai bogată decât cele ale lui Melville sau Jack London.

Îmi spunea, totuşi, că vremea aventurilor a trecut, că nu există nici un loc pe pământ unde să nu găseşti urme de călători şi de civilizaţie; că e aproape imposibil să descoperi un colţ de junglă sau de stepă, în care să nu fi pătruns un alb. In toate călătoriile sale n-a descoperit decât o insulă necunoscută până atunci de marinari, şi de geografi. O insulă în Pacific, puţin mai mare decât una din insulele Sandwich, la sud de Noua-Zeelandă. E locuită de câteva sute de malaezi papuaşi, veniţi aici, cu bărcile lor, de multe secole.

— Ciudăţenia acestei insule, îmi povestea Pat Cairness, nu stă în aspectul său, care se aseamănă cu aspectul altor insule din Pacific, nici în locuitori, care au păstrat obiceiurile şi tradiţiile rasei lor. Ciudăţenia sa stă în aceasta: şefii au recunoscut, de multă vreme, că insula nu poate hrăni decât un număr anumit de locuitori: exact şapte sute şaptezeci. Pământul, în mare parte muntos, e steril şi în mare nu se găsesc prea mulţi peşti. Din afară nu poate veni nimic, deoarece nimeni, după ei, n-a mai debarcat în insulă şi nepoţii primilor emigranţi au uitat arta de a construi vase mari. Drept consecinţă, adunarea şefilor a promulgat, din timpuri imemorabile, o lege foarte ciudată: de fiecare nou născut trebuie să moară cineva, în aşa fel, ca numărul locuitorilor să nu treacă niciodată de şapte sute şaptezeci. Cred că e o lege unică pe lume şi pe care consiliul celor bătrâni, compus din vrăjitori şi din războinici, o păzeşte cu severitate. Ca în toate ţările din lume, naşterile întrec numărul celor morţi de moarte naturală, aşa încât, în fiecare an zece sau douăzeci din aceşti nenorociţi, despărţiţi de lume, trebuie să fie ucişi de trib. Teama de foame a făcut pe aceşti oligarhi să inventeze un sistem de recensământ foarte elementar, dar precis. O dată pe an, primăvara, adunarea se reuneşte şi se citeşte lista celor născuţi şi a celor morţi. Dacă sunt, de exemplu, douăzeci de naşteri şi opt morţi, trebuie să fie sacrificaţi doisprezece oameni vii, pentru salvarea comunităţii. O bucată de vreme, mi s-a spus, erau trimişi la moarte cei mai bătrâni, dar cum consiliul şefilor e format în mare parte din bătrâni, aceştia au făcut în aşa fel, recurgând la nu ştiu ce vicleşug, ca moartea să fie trasă la sorţi. Fiecare locuitor posedă o tăbliţă de lemn, unde e înscris, printr-un desen sau prin hieroglife, numele său. Când soseşte ziua teribilă, aceste tăbliţe sunt adunate în fundul unei bărci îngropată în faţa colibei consiliului, unde sunt amestecate cu o vâslă, de către vrăjitorul cel mai bătrân. Apoi se dă drumul unui câine, dresat pentru acest scop, care se coboară în barcă, apucă una din tăbliţe, o dă vrăjitorului şi repetă această operaţie ori de câte ori este nevoie. Victimelor li se acordă trei zile, să-şi ia rămas bun de la familiile lor şi să dispară cum le place mai bine. Dacă după trei zile a rămas vreunul care n-a avut curajul să se sinucidă, e prins de către patru oameni, aleşi printre cei mai voinici, închis într-un sac de piele, împreună cu câteva pietre şi aruncat în mare.

„Astfel povestit, lucrul apare simplu, şi, până la oarecare punct, logic. Dar trebuie să trăieşti, cum am făcut eu, o vreme oarecare printre acei oameni, ca să ai o idee despre grozăvia acestei legi şi despre toate consecinţele tragice şi groteşti, pe care le poartă în sine. Mai întâi, orice femeie care bagă de seamă că a rămas însărcinată, se închide în coliba sa şi nu îndrăzneşte să se mai arate nimănui. E un duşman şi toţi ar urî-o. Orice copil care e gata să se nască e o ameninţare pentru cei născuţi, un pericol public. Şi totuşi, nici mama sau tatăl nu pot fi liniştiţi, căci soarta poate să cadă pe unul din ei — cum s-a întâmplat adeseori — şi ei să dispară, spre a face loc fiului lor. Rezultă de aici că femeile sterile sunt cele mai onorate şi bărbaţii nu se decid să se căsătorească decât atunci când sunt siliţi s-o facă.

În afară de aceasta, asasinatele sunt destul de răspândite în insulă, deoarece asasinii îşi propun astfel să contrabalanseze numărul naşterilor şi să se sustragă, cel puţin pentru câtva timp, surprizelor teribile ale soartei. În călătoriile mele n-am văzut nimic mai lugubru decât adunarea în care se procedează la desemnarea celor ce trebuiesc sacrificaţi spectrului foametei. Am asistat la una din aceste adunări şi deşi nu sunt altceva decât un sentimental, mi-a rămas în suflet o senzaţie penibilă. Cu câteva zile înainte, unii încearcă să se ascundă în grotele din insulă, sperând să se sustragă astfel primejdiei. Dar insula e mică şi supravegherea interesează pe toţi, deoarece absenţa unora măreşte riscurile celor prezenţi. Unii sunt târâţi cu forţa la adunare şi i-am văzut zbătându-se furioşi, ca să nu fie siliţi să depună tăbliţa care poartă numele lor. De data aceasta, nu erau decât nouă indivizi de prisos şi-am băgat de seamă că nici unul din ei nu primea cu resemnare sentinţa sorţiului. O femeie tânără se agăţa cu disperare de genunchii şefilor, implorând milă. Avea, mi se pare, un copil încă mic şi se ruga plângând să-i mai îngăduie să mai trăiască măcar un an, să nu-l lase singur. Un om bătrân declară că era grav bolnav şi că ar libera în curând tribul de povara existenţei sale, dar implora graţia de a fi lăsat să moară de moarte naturală. Un tânăr se ruga stăruitor, cu voce tare, să fie iertat de moartea imediată, nu pentru el, spunea, ci pentru că era singurul sprijin al unei mame bătrâne şi al celor trei fraţi, încă incapabili să lucreze. Doi părinţi ţipau sălbatic, pentru că printre cei ieşiţi la sorţi era cel mai mic şi mai frumos dintre fiii lor. O tânără implora să aştepte măcar până la căsătoria sa, deoarece trebuia să se mărite peste câteva zile şi nu voia să moară până să-şi fi îndeplinit promisiunea solemnă făcută viitorului său soţ. Un bătrân din consiliu încerca să se salveze, proclamând că el singur cunoştea anumite secrete necesare vieţii tribului şi că dacă îl vor ucide, va muri fără să le destăinuiască cuiva şi aceasta ar fi răzbunarea sa.

Timp de trei zile nu se auziră în toată insula decât plânsete şi bocete. Dar legea e inexorabilă şi nu admite amânări sau scutiri. Într-un singur caz unul dintre cei sortiţi poate fi salvat: dacă un altul primeşte să moară în locul său. Dar, după câte mi s-au spus, aceasta nu se întâmplă aproape niciodată. A treia zi, şapte din cei condamnaţi îşi găsiră singuri moartea, în mijlocul ţipetelor rudelor şi prietenilor şi în zorii celei de a patra zi numai doi saci fură aruncaţi în mare, în prezenţa întregului popor tăcut. Observ totuşi că cei scăpaţi începeau să-şi vină în fire şi că feţele erau mai senine: un an de viaţă sigură se afla înaintea lor.

Pat Cairness mi-a povestit multe întâmplări, dar aceasta e, prin ciudăţenia sa, cea care m-a impresionat cel mai mult.

Giovanni Papini – Gog

Telescopul spațial Hubble împlinește astăzi 20 de ani de când a fost lansat pe orbită de către naveta spațială Discovery, pe 24 aprilie 1990.

Mai jos, poate cea mai faimoasă imagine surprinsă de Hubble: Pillars of creation din Nebuloasa Vulturul (M16) – nori de gaze din care se formează stelele:

O galerie cu cele mai frumoase imagini capturate de Hubble de-a lungul anilor poate fi găsită aici.

Probabil n-aș fi scris acest text dacă n-ar fi fost toată tevatura din ultimele zile legată de jignirile aduse de către o terță parte poporului român. Lucrurile descrise mai jos mi se par mult prea evidente pentru orice posesor de inteligență medie. Noțiuni precum „etichetări”, „generalizări”, „extreme” și alte asemenea animăluțe domestice…

Care e povestea? Nimic nou sub soare: o televiziune oarecare din Franța a difuzat o emisiune în care se generaliza (tendențios) cu privire la salutul național. Asemenea etichetări s-au văzut și la case mai mari – generalizările și simplificările rezidă în natura umană. Sau mai bine-zis în ignoranța ei, ignoranță care, slavă domnului, e distribuită uniform și fără părtinire, printre toate popoarele. N-or face tocmai francezii excepție. Sau noi.

Ultima modă, ultima găselniță în gramatica atitudinilor individuale cu privire la întreg o constituie critica acerbă, dezgustul suveran față de propria țară. Aici nimic nu merge, niciunde nu este mai rău decât aici și – oricum – nenorocul de a ne fi născut aici nu poate fi exprimat în cuvinte. Suntem un neam blestemat cu toate defectele posibile, privat de calități și de care ar trebui să ne fie rușine. Bineînțeles, scepticismul și disprețul nu se aplică și posesorilor respectivului scepticism – ei sunt prea buni pentru țara în care s-au născut. Din păcate, au avut neajunsul de a se fi născut și crescut în „rromânia”, altfel, în alte condiții (occidentale) ar fi descoperit piatra filosofală și leacul cancerului.

Dar ce înseamnă de fapt România? Franța? Namibia? Noua Zeelandă? La cine sau la ce ne referim când spunem „francezii”? Românii? La francezi de la respectivul canal tv, la francezii din Medecins sans frontieres, la jucătorii naționalei sau la membrii Academiei Franceze? La fel și cu rromânii românii. La fel și cu oricare alt popor. Fiecare pleacă de la un anumit model mental – mai simplu sau mai complex, general sau particular – în judecarea alterității. Vedem ce vrem să vedem și înțelegem ce putem să înțelegem.

Bun, să continuăm, dacă tot am ajuns la țări. O țară nu se compune din pietre, ape, păduri și pășuni – ci din stări de spirit. Stări pe care le poartă cu ei locuitorii respectivi. Dacă toată populația Elveției ar fi strămutată în Siberia, Elveția ar fi în Siberia. O țară este în fiecare dintre cetățeni; o țară este cetățenii ei. România reală este (în) fiecare dintre noi.

România reală nu este nici „rromânia”, nici o țară de rahat. Este doar normalitatea tăcută, cea despre care rareori se vorbește – pentru că nu este nici vandabilă, nici ușor de etichetat, nici vocală. Nu se apără deoarece n-are de ce să o facă. Preferă să vorbească prin fapte. Nu e caracterizată nici patriotismele declamatoare și goale, nici auto-bălăcărirea. Este echilibrată și lucidă.

Nu știu dacă România reală este o majoritate sau o minoritate. Contează prea puțin – importantă este existența, nu cantitatea. Calitatea nu se poate cuantifica – o percepe fiecare după cum poate. În același timp îmi place să cred că importanța calității o depășește pe cea a cantității.

România adevărată nu apare la televizor – sau apare rar. Din fericire. România reală își mai aruncă câteodată un ochi și în Libertatea sau Click! – din curiozitate sau plictis – dar și în Cehov sau Eliade. România reală se uită pe Discovery și Național Geographic, dar și la câte un film interesant sau meci bun, uneori. Este diversă, este vie și scapă catalogărilor și filosofiilor de cafenea. E formată din individualități.

România reală nu este cea a „elitelor” fără coloană vertebrală, nici cea a potenței financiare goale de conținut, nici cea a diatribei verbale și a invectivei ce ține loc de argument. România reală este cea a valorilor vechi și bune – „simpliste”, desuete, ironizate, luate în derâdere de „rromânia deșteaptă, sceptică și cinică” – seriozitate, muncă, respect, familie, solidaritate, moderație, echilibru. Fără extreme, fără culpe colective, fără complexe.

România reală este cea de aici, de aici și de aici. Sau de aici.

Concluzia? Simplă dar greu de acceptat, se pare: să nu ne amăgim – nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât alții. Suntem pur și simplu o altă populație vorbind o anumită limbă ce locuiește un teritoriu și are o istorie comună. Restul depinde de fiecare dintre noi.

Măcar pentru o zi să ne apreciem planeta așa cum se cuvine. Alta nu mai avem.

Mai sus, poate cea mai faimoasă imagine a Pământului, fotografiat în 1972 de către Apollo 17 de la 45 000 km.

Un bec montat în 1901, în Livermore (California), încă mai arde și astăzi:

Exemplu de fiabilitate de început de secol XX

Mai multe detalii, pe pagina oficială.