Camil Stoenescu's blog

Mare isterie tabloid-apocaliptică la început de săptămână, odată cu publicarea rezultatelor sondajului făcut de cei de la Asociația Pro-Democrația și CCSB.

Nu e nicio noutate faptul că românii votează în necunoștință de cauză și că nu cunosc rolul instituției fundamentale dintr-un stat democratic (Parlamentul, adică). Referendumul nu a fost nici primul și nu va fi nici ultimul. Ar fi relevant de văzut câți români își cunosc senatorii și deputații corespunzători colegiului din care fac parte. Aș merge pe un 10-15%.

Faptul că retorica justițiară și simplificările se bucură de succes iarăși nu constituie nicio noutate. Și nu e cazul doar României. Atitudini asemănătoare există și pe meleaguri mai vestice – a se vedea succesul avut în Olanda de Geert Wilders.

Altceva – dincolo de diversele racile ale mentalității colective – găsesc simultan îngrijorător și penibil – și anume interpretarea complet aiuristică și superficială a rezultatelor din sondaj. Un singur exemplu edificator: după o introducere în „atmosferă” („infracționalitatea, criminalitatea în România a crescut încontinuu iar autoritățile nu mai pot face față” – de remarcat formularea) la întrebarea „Dvs ați fi de acord cu organizarea unui referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea?”, 50% dintre respondenți au răspuns DA.

Bun, a fost o întrebare if-else, ca să spun așa. Să continuăm. Întrebarea următoarea vine firesc: „Dacă un asemenea referendum s-ar organiza, dvs cum ați vota: pentru sau împotriva reintroducerii pedepsei cu moartea?”. Și aici intră în scenă geniala mass-media autohtonă:

Cu toate că se specifică foarte clar că la această întrebare răspund doar cei ce au fost de acord în prealabil cu referendumul, și că procentul 91% este din cel 50% care doresc referendum pe tema pedepsei cu moartea (adică ceva mai puțin de 50% din total), logica și capacitatea jurnalistică de a asimila aceste informații s-a pierdut pe drum, după cum lesne se poate observa. Creierașele-mosorel rețin doar numărul cel mai mare. Nouăzeci și unu la sută….oau…

Mai jos – două capturi de ecran de pe Mediafax.ro și Realitatea.net, în caz că cei de acolo își vor da seama de penibilul situației și vor scoate respectivele articole de pe site-uri:

Până la data și ora acestei postări, nu o făcuseră. Linkurile aferente – aici și aici.

La fel stau lucrurile și cu întrebarea privind țiganii ce comit infracțiuni în afară, referendumul aferent și procentul zdrobitor (94%) ce dorește ridicarea cetățeniei acestora. Ați înțeles mecanismul.

Iar aceste derapaje „jurnalistice” mi se par mai relevante decât sondajul în cauză: faptul că niște pseudo-jurnaliști, împreună cu șefii lor, împreună cu cei ce aprobă materialele ce se publică, nu fac minimul efort de informare și verificare, în schimb preferă senzaționalismul ieftin de tip tabloid. Iar această denaturare – intenționată sau nu, înclin spre a doua variantă – spune multe despre calitatea ce caracterizează mass-media autohtonă. Nu contează cât e de corect ceea ce publicăm, important e să avem rating/trafic.

Lenea, incompetența, goana după titluri de impact, se pare că sunt mai degrabă normă decât excepție.

Sondajul poate fi găsit aici.

The kind of arbitrary power Burke so detested and referred to almost constantly in his attacks upon the British government in its relation to the American colonists and the people of India and Ireland, and upon the French government during the revolution, was foremost in the minds of all the architects of the political community, and they thought it could be eliminated, or reduced to insignificance, by ample use of legislative and judicial machinery.

What we have witnessed, however, in every Western country, and not least in the United States, is the almost incessant growth in power over the lives of human beings — power that is basically the result of the gradual disappearance of all the intermediate institutions which, coming from the predemocratic past, served for a long time to check the kind of authority that almost from the beginning sprang from the new legislative bodies and executives in the modern democracies.

De aici.

Adică despre starea actuală a pădurilor globului, conform Global Forest Resources Assessment 2010 al FAO.

Concluzii:

• în prezent, pădurile ocupă 31% din suprafața uscatului, adică 4 miliarde de hectare – sau 0.6 hectare pe cap de locuitor; cele mai împădurite țări sunt Rusia, Brazilia, Canada, Statele Unite și China;

• cu toate că ritmul defrișărilor a scăzut de la 8.3 milioane de hectare pe an în decada 1990-2000 la 5.2 milioane de hectare (aprox. cât Costa Rica) pe an între 2000 și 2010, încă se taie mai mulți copaci decât se plantează;

  

• situația pe țări:

• lesne de observat, reducerile masive survin în state în curs de dezvoltare din Africa și Asia, pe când împăduririle se fac mai ales în țările dezvoltare (Statele Unite, nordul Europei). O surpriză este prezența Chinei și Indiei printre statele cu câștiguri semnificative în suprafața împădurită;
• după cum bine am fost învățați la școală, pădurile sunt adevăratul plămân verde al planetei, reținând cea mai mare cantitate de dioxid de carbon din atmosferă;

• în ceea ce privește împăduririle, suprafața împădurită a crescut în ultimul deceniu, ajungând la 7% din total; între 2005 și 2010, suprafețele unde s-au plantat copaci au crescut cu 5 milioane de hectare pe an – mai ales în zone în care nu au mai fost înainte păduri (mai ales în China);

• aproximativ 30% (1.2 miliarde de hectare) din pădurile lumii sunt folosite pentru producția de lemn, în vreme ce alte 949 milioane de hectare sunt destinate unor scopuri multiple. Suprafața destinată în principal pentru exploatare a scăzut cu mai mult de 50 de milioane de hectare din 1990; după o scădere ușoară la începutul anilor 90, cantitatea de masă lemnoasă tăiată a început iar să crească (3.4 miliarde metri cubi anual)

Concluzia finală? Poate că până la urmă mai sunt ceva speranțe ca Terra să nu ajungă precum Trantor, dar eu n-aș conta pe asta…

Totul explicat în 10 minute din Judgment at Nuremberg, un film recomandat oricui interesat de istoria nu foarte îndepărtată și care dorește să înțeleagă anumite lucruri:

Le întâlnim la tot pasul, în ziare, la TV, în discuțiile de zi cu zi cât și în postările și – mai ales – comentariile de pe bloguri. Pentru mulți utilizarea lor a devenit a doua natură. Inflația de prostii enunțate ca adevăruri imuabile junge să devine chiar amuzantă după un timp, odată ce mecanismul de operare devine (re)cunoscut:

• apelul la probabilitate – doar pentru că ceva se poate întâmpla, este inevitabil ca respectivul eveniment să se întâmple (povestea cu drobul de sare)
• falsa dilemă – când într-o anumită situație sau problemă se consideră doar 2 variante de abordare (de regulă mutual exclusive), restul fiind intenționat eliminate („dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră”)
• argument din ignoranță – un enunț este adevărat doar pentru că n-a fost demonstrat ca fiind fals, sau invers. Sarcina demonstrării adevărului este pasată unuia dintre interlocutori, în loc de a fi prezentate dovezi în sprijinul unei afirmații („susții că americanii au ajuns pe Lună? Demonstrează! Sau demonstrează că n-au ajuns!”)
• corelația nu implică determinism/cauzalitate – faptul că două variabile sunt corelate nu înseamnă neapărat că sunt legate una de cealaltă. Exemplele aici abundă: este faimoasă „legătura” dintre creșterea nivelului de dioxid de carbon din atmosferă și scăderea numărului de pirați. Bineînțeles, în practică folosirea acestui tip de raționament este mai subtilă decât exemplul flagrant de dinainte – însă la fel de greșită.
• două rele fac un bine – o acțiune negativă este raportată la altă acțiune negativă pentru a justifica sau diminua importanța uneia dintre ele (”Stalin/Hitler a omorât mai mult oameni decât Hitler/Stalin, deci unul dintrei ei este mai puțin vinovat decât altul”/„ce dacă regimul lui Saddam era dictatorial și criminal, americanii au încălcat dreptul internațional invadând Irak-ul, deci sunt la fel de răi” etc).
• apelul la autoritate – o afirmație este adevărată (sau falsă) doar pentru că este susținută de o persoană privită ca autoritate în domeniu: „crede-mă pe cuvânt, este așa cum spun eu”. Experții se pot înșela iar oamenii obișnuiți pot avea dreptate uneori, cu toate că este mult mai probabil ca un ignorant să afirme tâmpenii decât un specialist.
• eroarea prin asociere – printr-o asociere irelevantă sau rău-voitoare, calitățile sau defectele unei anume persoane sau lucru sunt legate de calitățile și defectele altei situații sau persoane (ce întrunește oprobriul public cvasi-general): „ești ateu? doar comuniștii erau atei, deci ești un comunist.”
• am lăsat la urmă eroarea mea favorită – argumentul (atacul) ad hominem: în loc de a se dezbate/critica ideea în sine, adevărul ei se leagă de trăsăturile sau credințele opinentului. Validitatea unui argument se leagă de calitățile persoanei în cauză. Probabil cea mai întâlnită formă de judecată defectuoasă: „X este cumva (mincinos, hoț, prost,  corupt, politician șamd) ergo tot ce afirmă X este fals”.

Mâini și poimâine facem pauză de la bloguit. Pentru că va fi vreme frumoasă și pentru că există persoane pe care le-am cam neglijat în ultimul timp, persoane din lumea reală.

Conform World Health Organization, citat de The Economist, 5.9 miliarde de oameni – adică 87% din total – au acces la apă potabilă din surse „îmbunătățite” (sistem de aducțiune, puțuri acoperite șamd). În 1990, procentul era de doar 77%. Bineînțeles, mai sunt încă multe de făcut, în special în Africa sub-sahariană. În Asia de Est s-a înregistrat cel mai mare progres: 89% beneficiază de apă bună de băut, comparativ cu 69% în 1990.

• pentru că este (totuși) un pește mic, care va fi „sacrificat” pentru ca peștii mari – se știu ei care sunt – să poată înota fericiți în continuare, în apa lor;
• pentru că este păcat ca un atât de priceput artizan al metaforelor să-și irosească talentul în detenție;
• pentru talentul (nativ?) în ceea ce privește codurile;
• pentru efortul depus în apărarea demnității și condiției umane: „Conditiile din penitenciare iti decimeaza fiinta umana.”
• pentru  șocul de a fi abandonat de către colegii/prietenii săi de partid;
• pentru grija manifestată încă din 1989 pentru mugurii noii democrații (mai mult sau mai puțin originale);
• pentru că nici măcar pe discreția unor separeuri de restaurant nu mai poți să contezi în ziua de azi;
• și nu în ultimul rând, pentru că este gras și slab de înger;

„A few months ago, an Italian nobleman, one of the most accomplished men in Europe, told me that he had had a curious experience in our country. He wondered whether I had made anything like the same observation, and if so, how I accounted for it. He said he had been in America several times, and had met some very well-educated men, as an Italian would understand the term but they were all in the neighbourhood of sixty years old. Under that age, he said, he had happened upon no one who impressed him as at all well-educated. I told him that he had been observing the remnant of a pre-revolutionary product, and coming from a country that had had the Sicilian Vespers and Rienzi and Massaniello and now Mussolini, he should easily understand what that meant; that our educational system had been thoroughly reorganized, both in spirit and structure, about thirty-five years ago, and that his well-educated men of sixty or so were merely holdovers from what we now put down, by general consent, as the times of ignorance—-holdovers from pre-Fascist days, if I might borrow the comparison. "But," I went on, "our younger men are really very keen; they are men of parts, and our schools and universities do an immense deal for them. Just try to come round one of them about the merits of a bond-issue or a motor-car, the fine points of commercial cake-icing or retail shoe-merchandising, or the problems of waste motion involved in bricklaying or in washing dishes for a hotel, and you are sure to find that he will give a first-rate account of himself, and that he reflects credit on the educational system that turned him out." My friend looked at me a moment in a vacant kind of way, and presently said that proficiency in these pursuits was not precisely what he had in mind when he spoke of education. "Just so," I replied, "but it is very much what we have in mind. We are all for being practical in education. Do you know, it would not surprise me in the least to find that our Russian friends had taken a leaf out of our book in designing their Five-Year Plan?" He looked at me again for a moment, and changed the subject.”

(Albert Jay Nock, „The Theory of Education in the United States”)

De aici.

Despre femei și bărbați, în Uniunea Europeană:

• peste tot în Uniunea Europeană femeile trăiesc, în medie, mai mult decât bărbații;
• speranța de viață pentru femei variază între 77 de ani în Bulgaria și aproape 85 de ani în Franța; media europeană este de 82.2 ani pentru femei și 76.1 pentru bărbați;
• cea mai mare diferență dintre cele două sexe în ceea ce privește speranța de viață se înregistrează în Lituania: 77.6 ani pentru femei, comparativ cu doar 66.3 pentru bărbați;
• cea mai mică diferență, în Olanda (82.5 ani versus 78.4) și Suedia (83.3 versus 79.2);
• în 2030 speranța de viață – la naștere – se estimează că va fi de 85.3 pentru femei și 80 de ani pentru bărbați, pe măsură ce diferențele de longevitate dintre cele două sexe se vor micșora;
• în 2008, aproape o cincime dintre femeile europene (19%) aveau peste 65 de ani – tendința se va menține, astfel că în 2030 procentul va ajunge la 26% (dar de asta vor avea grijă emigranții);
• pentru prima dată – în special datorită recesiunii economice – rata șomajului în rândul femeilor este mai mică decât cea în rândul bărbaților (9.3% față de 9.7%, în ianuarie 2010); statele cu un puternic șomaj masculin: statele baltice, cu diferențe de aproape 10% între șomajul feminin și cel masculin;
• bărbații stau mai bine (procentual) la utilizarea Internetului, cu diferențe de aproximativ 5% în favoarea lor în aproape toate țările membre UE;

De aici.