Camil Stoenescu's blog

 

De altfel, ai trăit destule ca să mă asculţi până la capăt. Pornim în Cosmos pregătiţi pentru orice, adică pentru singurătate, pentru luptă, pentru chinuri şi pentru moarte. Deşi din modestie n-o spunem cu glas tare, totuşi ne gândim adesea că suntem măreţi. Şi încă nu-i totul, fiindcă spiritul nostru de sacrificiu se dovedeşte a fi o poză. Ceea ce ne mână nu este câtuşi de puţin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem la limitele acestuia Pământul. Unele planete sunt îngheţate ca polii, altele pustii ca Sahara sau tropicale ca jungla braziliană. Suntem umanitari şi nobili, nu vrem să subjugăm alte rase, vrem doar să le transmitem valorile noastre şi să le preluăm în schimb moştenirea. Ne considerăm, cavalerii Sfântului Contact. Este o a doua minciună. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrângem. Nu ştim ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar fiindcă începem să ne sufocăm în ea, vrem să descoperim în alte părţi propria noastră imagine idealizată; întruchipările ei le căutăm uneori în civilizaţii mai evoluate decât a noastră, alteori le regăsim în viziunea trecutului nostru primitiv. Pe de altă parte însă, există ceva ce nu acceptăm, împotriva că­ruia luptăm; doar nu reprezentăm chintesenţa virtuţii teres­tre, monumentul eroismului uman! Am venit aici aşa cum suntem în realitate, iar când ne dăm arama pe faţă, când ni se dezvăluie latura pe care o tăinuim, atunci nu mai vrem să fim de acord!

Nu-i chiar așa de greu . Să vedem care e primul…

„Le concert”, de Radu Mihăileanu, a câștigat două premii César, pentru cel mai bune sunet și cea mai bună coloană sonoră.

L-am văzut în decembrie anul trecut, în cel mai mare cinematograf din Craiova. Cred că au fost cel mult 15-20 de oameni în total. Și era zi de miercuri, când se pot cumpăra două bilete la preț de unu, prin Orange Film.

Dacă n-are efecte speciale…

Despre film scrie și Le temps, în termeni elogioși.

PS  Sunt curios ce încasări va avea „Eu când vreau să fluier, fluier”…

sau despre relația dintre perspective și adevăr-realitate:

John Godfrey Saxe

It was six men of Indostan,
To learning much inclined,
Who went to see the Elephant
(Though all of them were blind),
That each by observation
Might satisfy his mind.

The First approach’d the Elephant,
And happening to fall
Against his broad and sturdy side,
At once began to bawl:
"God bless me! but the Elephant
Is very like a wall!"

The Second, feeling of the tusk,
Cried, -"Ho! what have we here
So very round and smooth and sharp?
To me ’tis mighty clear,
This wonder of an Elephant
Is very like a spear!"

The Third approach’d the animal,
And happening to take
The squirming trunk within his hands,
Thus boldly up and spake:
"I see," -quoth he- "the Elephant
Is very like a snake!"

The Fourth reached out an eager hand,
And felt about the knee:
"What most this wondrous beast is like
Is mighty plain," -quoth he,-
"’Tis clear enough the Elephant
Is very like a tree!"

The Fifth, who chanced to touch the ear,
Said- "E’en the blindest man
Can tell what this resembles most;
Deny the fact who can,
This marvel of an Elephant
Is very like a fan!"

The Sixth no sooner had begun
About the beast to grope,
Then, seizing on the swinging tail
That fell within his scope,
"I see," -quoth he,- "the Elephant
Is very like a rope!"

And so these men of Indostan
Disputed loud and long,
Each in his own opinion
Exceeding stiff and strong,
Though each was partly in the right,
And all were in the wrong!

MORAL,

So, oft in theologic wars
The disputants, I ween,
Rail on in utter ignorance
Of what each other mean;
And prate about an Elephant
Not one of them has seen!

Nu trebuie să fim de acord cu toate afirmațiile, dar adesea are argumente pertinente:

Am participat la multe conferinţe dedicate problemelor economice din Europa Centrală şi de Est în anii 1990. La acel moment Europa Centrală şi de Est aveau o semnificaţie deosebită, aveau o unică sarcină, cu adevărat istorică, şi a fost o sursă de inspiraţie – atât intelectual, pentru economişti şi alţi specialişti în ştiinţele sociale, cât şi din punct de vedere economic pentru potenţialii investitori şi oameni de afaceri. A fost o regiune cu oportunităţi de investiţii relativ uşoare, cu profituri mari si rapide, a privatizărilor pe scară largă. La rândul nostru, ne-am dorit să atragem întreprinderi şi investitori străini şi aceasta ne-a motivat să avem astfel de discursuri la conferinţe.

Această realitate nu mai este valabilă acum. Se poate argumenta că Europa Centrală şi de Est a încetat să mai fie o entitate distinctă. Schimbarea sa sistemică de la comunism la o societate liberă, a fost finalizată în esenţă, cele mai multe dintre ţările sale au devenit membre ale UE şi NATO, iar democraţia parlamentară şi economia de piaţă sunt ambele acolo.

Ţările Europei Centrale şi de Est sunt, desigur, la un nivel mai redus de dezvoltare economică decât majoritatea ţărilor din Europa de Vest, dar nu sunt sigur că aceasta le face deosebite, nu într-un sens semnificativ. Diferenţa valorii PIB-ul pe cap de locuitor dintre Austria şi Republica Cehă nu este mai mare decât diferenţa dintre Irlanda şi Portugalia sau Grecia. Să nu mai vorbim despre diferenţele dintre nordul şi sudul Italiei sau între Paris şi zonele rurale din Franţa.

Interviul integral – aici.

Sau cum să nu-ți plângi de milă dincolo de „fatidica” vârstă a pensionării.

Mai multe aici.

The Economist scrie despre alunecarea – tot mai accentuată, după unii – a centrului de greutate al economiei globale dinspre zona Atlantic-europeană înspre Asia:

THE idea that the world’s economic centre of gravity is moving eastward is not new. But the global financial crisis, many argue, has given the shift in economic power from America and western Europe to Asia a big shove. Emerging Asia rebounded from recession much faster than the developed world; its banking systems and debt dynamics (see article) are much healthier. In 2009 China overtook Germany to become the world’s biggest exporter. On one measure it now looks likely to become the world’s biggest economy within ten years. But just how far has power really tilted towards Asia?

Dacă ne gândim că civilizația chineză se distra cu niscava artificii pe vremea când seniroii feudali europeni uitaseră folosirea furculiței, aș spune că istoria are un obicei tare prost de a se tot repeta; însă nu liniar, ci mai degrabă spiralat

Se poate argumenta că political correctness încearcă să impună un nou tip de uniformizare, cea a standardelor și, în ultimă instanță, a gândirii și valorilor personale. Se creează astfel, în esență, un totalitarism subtil, mascat de preocuparea pentru evitarea exceselor (sau a ceea ce crede majoritatea sau dogma oficială că reprezintă exces). Pericolul este, ca în multe alte cazuri, extremismul și așa-numite ”double-standards” folosite în judecarea unor situații similare. Este o diferență fundamentală între a fi politically correct și spune, în loc de ”nigger”, afro-american și între a denumi un terorist, ”freedom fighter”. Aici, a concluziona că este doar vorba de o exprimare eufemistică este mult prea puțin pentru a explica derapajul etico-moral si confuziile in ceea ce priveşte sistemul de valori. Un fenomen extrem de ingrijorător al lumii moderne este cel al "relativizării perspectivelor". În numele acestui principiu, demarcaţia între valori morale devine tot mai înceţoşată şi ambiguă. totodată, în numele multiculturalismului – şi chiar al fricii patologice de opinii radicale şi contrare normei – devine tot mai greu de criticat şi exprimat poziţii ferme în legătură cu aspectele tot mai excesive ale lumii actuale. Un exemplu cred eu concludent îl constituie religia islamică. conform noului tip de conformism, este riscant în zilele noastre a critica o religie (e mai uşor să ataci o teorie ştiinţifică cvasi-inatacabilă decât să pui în discuţii o teologie). Oamenii au tot mai puțin curaj să spună ceea ce cred, opiniile sunt trecute prin filtrul ”este acceptabil din punct de vedere al political correctness ceea ce doresc să exprim”, libertatea de a-ți exprima liber credințe indiferent dacă sunt diferite de ceea ce se cheamă ”normă” devine tot mai mult o noțiune lipsită de conținut și sens. ”Dictatura minorității” se manifestă în zilele noastre tot mai acut și mai subtil, infiltrându-se în toate nivelele societății actuale, mergând de la tratamentul preferențial acordat la angajare până la discriminări pozitive în ceea ce privește învățământul, cultura sau percepția socială. O tendință greu de înteles (dar deloc surprinzătoare) este aceea a compensației istorice (sau apelul la trecut pentru a justifica prezentul). Deoarece anumite categorii au fost defavorizate în trecut este perfect logic și acceptabil să fie în prezent favorizate. Evident, lipsește cea mai vagă legătură între persoanele de atunci și cele de acum, dar acest aspect contează mai puțin în a instaura o culpabilizare colectivă și anistorică. exemplele ce se pot oferi aici sunt extrem de numeroase și sugestive – persoanele de culoare, femeile.

Poate că unul dintre cele mai subtile tipuri de political correctness este cel întâlnit în învățământul superior american, afectând curricula unor universități de prestigiu, precum Yale sau Stanford. De exemplu, în 1988 Stanford a eliminat prestigiosul și vechiul curs de Civilizație Occidentală, înlocuindu-l cu un program generic numit ”Culturi, idei și valori”. În acest scurt, studenții pot studia la fel de ușor revoluționarii comuniști din America Latină ca și pe Platon, Aristotel sau Newton. De asemenea, este interesant de relevat noul mod de analiză a textelor literare clasice, căutând cu orice preț conotații misogine și discriminatorii.

Civilizația occidentală modernă se întoarce cumva împotriva ei însăși, își subminează și alterează fundamentele, motivând tocmai că le apără și le întărește. Ironia este astfel deplină. Luptând împotriva discriminării se ajunge la discriminări și mai pronunțate, atitudini tot mai absurde și polarizarea societății (deja se manifestă o puternică mișcare anti-political correctness). De la o stare de normalitate la ridicol nu este decât un pas; de la libera exprimare la autocenzură impusă de teama de a nu ofensa pe celălalt pasul a fost deja făcut. Bineînțeles, minoritățile ce refuză să se integreze și să adopte valori comune nu sunt pasibile aceleași judecăți de valoare. Fenomenul de ”double standard” devine tot mai des întâlnit și, ceea ce este și mai trist, oamenii încep să-l considere ca pe ceva firesc sau cel mult ca pe o realitate deranjată cu care trebuie să se împace. După cum am mai spus, a fi liber înseamnă și a fi liber să auzi ce nu-ți convine. Se pare că acest lucru este tot mai des uitat de către anumite categorii tot mai ușor iritabile. Pentru a menaja aceste susceptibilități anormale, societatea modernă tinde să-și renege valorile vitale și să alunece spre o nouă formă de totalitarism social și mediatic, totalitarism ce dorește să se impună ca dogmă, să niveleze mentalități și obstrucționeze canalele firești de comunicare și exprimare.

Robert Frost

Some say the world will end in fire,
Some say in ice.
From what I’ve tasted of desire
I hold with those who favor fire.
But if it had to perish twice,
I think I know enough of hate
To say that for destruction ice
Is also great
And would suffice.

(Scriere mai veche de-a subsemnatului. Ideile exprimate mi le mențin)

Puține noțiuni stârnesc mai multe controverse, discuții și dispute decât cel de ”political correctness”. Pentru prima dată termenul apare mentionat sub forma not politically correct, într-un faimos caz din 1793 din SUA, Chisholm v. Georgia. O definiție succintă ar fi aceea că, în societatea modernă, termenul de corectitudine politică desemnează acel limbaj, idei, politici sau comportamente menite a minimiza efectul ofensator pe care l-ar putea avea asupra altor grupuri rasiale, culturale sau bazate pe alte identități. Unii comentatori au avansat ipoteza cum că termenul de ”political correctnes” ar fi unul depreciativ, inventat în anii 90 de grupările conservatoare, pentru a contracara schimbările progresiste în materie de rasă, gen, religie, survenite în societate. Originea termenului a fost trasată chiar până la Cărticica Roșie alui Mao Zedong. În marxism, politically correct semnifică linia ideologică oficială a partidului – cu toate conotațiile negative ce decurg implicit din această semnificație. Evident, accepțiunea și interpretările date termenului au suferit numeroase modificări și adaptări în timp.

Menit inițial a crea un cadru mai bun de conviețuire și înțelegere între oameni, conceptul de political correctness a suferit în timp denaturări și instrumentări nenaturale şi în esenţă nocive; procesul nu este nou, el survenind şi în legătură cu alte noțiuni. A fi politically correct în ziua de azi înseamnă cumva a fi neutru din punct de vedere axeologic, undeva într-un ipotetic ”middle ground”, prins între a nu ofensa pe ”celălalt” și a avea totuși posibilitatea de a expune opiniile personale. A uza de un drept fundamental – cel de liberă exprimare – devine tot mai dificil în contextul actual, foarte susceptibil și ușor de inflamat. Citez aici un caz relativ recent și intens mediatizat la vremea sa – publicarea în 2005 de către ziarul danez Jyllands-Posten a unor caricaturi cu Mahomed, ironizat în respectivul ziar ca profet al terorii și violenței. Ceea ce a urmat nu a făcut decât să demonstreze adevărul celor publicate. Manifestările comunității musulmane, mergând până la violențe de stradă și incendieri de ambasade, reacții cu totul străine de orice fel de valori democratice și chiar umane, este edificator pentru provocările pe care le au de înfruntat tot mai des practicile normale precum libertatea de expresie și conștiință (dar care nu sunt percepute ca atare) în lumea actuală. Refuzul de a suporta orice fel de critică și contestare ține mai degrabă de un dogmatism medieval decât de societatea secolului XXI. A adopta în această problematică acel middle ground conciliant și înțelegător de care vorbeam anterior nu face decât să legitimeze și să justifice niște sisteme anacronice dar extrem de longevive (mă refer aici la societatea musulmană, dar nu numai).

Bineînțeles, în lumina noii paradigme a political correctness, criticile aduse unor flagrante încălcări a drepturilor omului (în țări precum China sau țările islamice) sunt înecate în retorica găunoasă a ”multiculturalismului”, ”diversității de opinii” și neintervenționismului. Ceea ce este politically correct pentru confortul opiniei publice occidentale este extrem de incorect și opresiv pentru oamenii acelor societăți. Consider că civilizația actuală trebuie să aibă o bază etico-morală unică, pe care mai apoi ar urma să se înalțe suprastructurile diversității și unicității culturale. Unii ar numi aceasta ”imperialism”, eu o numesc o stare de normalitate și un punct de plecare pentru evoluțiile ulterioare. Nu putem vorbi de progres moral cât timp există clivaje atât de accentuate între valorile îmbrățișate și promovate de diferite societăți ale lumii moderne.

Problema esențială care se ridică în acest context este aceea a stabilirii delimitărilor: unde tragem linia? Între libertatea mea de expresie și libertatea celuilalt de a nu se simți ofensat. Mergând pe această cale și creând precedente este foarte ușor să se ajungă la forme grave de cenzură și limbaj de lemn. Aproape orice poate fi interpretat ca o formă de ”hate speech”, atât de mult detestat în Occident, iar de aici până la o tiranie a minorității nu e decât un pas. Fenomenul poartă un nume foarte sugestiv în limba engleză – slippery slope. George Orwell spunea că ”dacă libertatea înseamnă ceva, ea este dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor sa audă”. Dar ce se întâmplă când oamenii vor să audă tot mai puține? Când în numele corectitudinii politice, se ajunge la situații cel puțin ”ciudate” de genul cererilor ce se fac în SUA de anumite grupuri în vederea predării creaționismului în școli ca alternativă viabilă la evoluționism? Un pas mic/o breșă într-o direcție, apoi se creează un precedent pe care tot mai mulţi sunt tentaţi să-l urmeze din spirit gregar, trendul devine tot mai accentuat iar rezultatele pot fi surprinzător de neplăcute în final…

to be continued…

Official retirement ages have failed to keep pace with rising life expectancy, making pensions increasingly unaffordable. In practice many people in the rich-world OECD countries retire several years early, which lets them enjoy, on average, some 19 years in retirement before death. (The Economist)

Vom prinde vremuri interesante. Cu presiunile sociale de rigoare și mărirea progresivă a vârstei de pensionare…că deh, de unde impozite atunci?

Pentru compararea speranței medii de viață între statele lumii, vedeți aici.