Camil Stoenescu's blog

  Unul dintre sectoarele economice cele mai neglijate după 1989, și care, pe cale de consecință, a ajuns în deplorabila stare actuală, a fost și este cel al agriculturii. Și pe cât de ignorat a fost, pe atât de important ar fi putut fi, chiar ca motor al unei creșteri economice sănătoase, nu neapărat ca cea de după 2000, bazată – aproape exclusiv –pe creșterea consumului. Nu sunt specialist în agricultură și nici economist, exprim doar ceea ce am văzut și văd cu proprii ochi și judec cu mintea din dotare.

Precum mulți alții, am avut bunici „la țară”; sunt ceva ani de atunci. În vacanțele de vară mergeam destul de des pe la ei, era ca o evadare din mediul urban, o fugă într-o lume aparte, deosebită, de o frumusețe ciudată, aspră. Nu, nu idealizez, nu m-am adaptat niciodată prea bine, nu am fost „asimilat” – oricum nu petreceam foarte mult timp la țară – însă consider că experiența acelor timpuri mi-a fost folositoare. Astfel, astăzi măcar pot deosebi florile de măr de cele de cireș, grâul de orz și stejarul de fag. Contactul cu acele realități a fost instructiv, irepetabil ca orice ține de copilărie, și-mi amintesc mereu cu plăcere de tot, în special când descopăr persoane de aceeași vârstă ce habar n-au cum arată (și mai ales cum miroase) o livadă înflorită de pomi fructiferi, primăvara…

De aceea pot afirma, cu destulă siguranță, că agricultura românească a rămas, în cea mai mare parte, în evul mediu. O agricultură de subzistență, pământul este muncit cu mijloace tradiționale – brațele și animalele – iar productivitatea este scăzută, atât cât să asigure traiul și nimic mai mult. Astfel, conform Săptămânii Financiare, în România se recoltează maxim 2.3 tone de grâu la hectar, în timp ce ungurii realizează 3.8 tone, polonezii 4 tone iar cehii – 5. De agricultura intensivă practicată în Franța sau Germania nici măcar nu mai merită să vorbim. În 2009, 10.4% din totalul terenului arabil este pârloagă. Japonezii ar râde cu gura până la urechi de noi auzind cum irosim pământul. Cauzele acestei situații sunt multiple: împroprietăririle târzii cauzate de proasta aplicare a Legii 18/1991 (legea fondului funciar), sprijinul cvasi-inexistent acordat țăranilor (ce ar fi trebuit să devină fermieri, după modelul vestic), incapacitatea de a folosi eficient fondurile PHARE, SAPARD, structurale șamd, lipsa unei viziuni guvernamentale clare și a programelor pe termen lung în ceea ce privește agricultura românească etc. Avem pământ fertil, îndestulător, avem potențial agricol de a hrăni o populație de 3-4 ori mai numeroasă, în schimb am ajuns să importăm masiv alimente, începând cu cerealele și terminând cu fruntele și legumele, spre bucuria importatorilor ce realizează astfel câștiguri considerabile. În schimb, România ajunge ușor-ușor dependentă de importuri pentru a asigura hrana populației, sensibilă la fluctuațiile prețului grâului sau cărnii pe plan mondial. Ca în povestea lui Creangă cu „muieți-s posmagii?”.

De asemenea, într-o bună tradiție românească, incompetența factorilor de decizie s-a amestecat de minune cu lăcomia și spiritul distructiv al băștinașilor. Voi da un singur exemplu în acest sens, cunoscut mai bine: în sudul Olteniei, zonă amenințată de deșertificare, se plantaseră înainte de 1989 păduri de salcâmi pentru fixarea solului; totodată, zona era intens irigată pentru a suplini perioadele de secetă. După 1990, salcâmii au fost tăiați de către localnici, sistemele e irigații au fost distruse și furate bucată cu bucată astfel că acum, după douăzeci de ani, ținutul arată ca o mică Sahară în devenire iar țăranii se lamentează de ce pleacă pământul la vale cu tot cu casele lor. Practic, în județe întregi din țară – Dolj, Ialomița, Cărălași, Brăila, Constanța – sistemele de irigații au fost distruse complet. Acum autohtonii se uită la cer pentru ploaie și înjură statul că nu-i ajută. Greu de vorbit de agricultură performantă în asemenea condiții.

În concluzie, ne merităm soarta. Managementul deficitar și penuria de idei au fost dublate de nepăsare, lene și distrugeri imbecile. Acum, românii preferă să adune căpșuni în Spania sau să spele toalete în Italia decât să se ocupe de propriile plantații și sere, perfect posibile în România. Excepțiile rămân doar atât, excepții, în loc să devină exemple lăudabile și demne de urmat.

„Muieți-s posmagii?”…