Camil Stoenescu's blog

Preluare din ediția actuală a The Economist.

  Unul dintre sectoarele economice cele mai neglijate după 1989, și care, pe cale de consecință, a ajuns în deplorabila stare actuală, a fost și este cel al agriculturii. Și pe cât de ignorat a fost, pe atât de important ar fi putut fi, chiar ca motor al unei creșteri economice sănătoase, nu neapărat ca cea de după 2000, bazată – aproape exclusiv –pe creșterea consumului. Nu sunt specialist în agricultură și nici economist, exprim doar ceea ce am văzut și văd cu proprii ochi și judec cu mintea din dotare.

Precum mulți alții, am avut bunici „la țară”; sunt ceva ani de atunci. În vacanțele de vară mergeam destul de des pe la ei, era ca o evadare din mediul urban, o fugă într-o lume aparte, deosebită, de o frumusețe ciudată, aspră. Nu, nu idealizez, nu m-am adaptat niciodată prea bine, nu am fost „asimilat” – oricum nu petreceam foarte mult timp la țară – însă consider că experiența acelor timpuri mi-a fost folositoare. Astfel, astăzi măcar pot deosebi florile de măr de cele de cireș, grâul de orz și stejarul de fag. Contactul cu acele realități a fost instructiv, irepetabil ca orice ține de copilărie, și-mi amintesc mereu cu plăcere de tot, în special când descopăr persoane de aceeași vârstă ce habar n-au cum arată (și mai ales cum miroase) o livadă înflorită de pomi fructiferi, primăvara…

De aceea pot afirma, cu destulă siguranță, că agricultura românească a rămas, în cea mai mare parte, în evul mediu. O agricultură de subzistență, pământul este muncit cu mijloace tradiționale – brațele și animalele – iar productivitatea este scăzută, atât cât să asigure traiul și nimic mai mult. Astfel, conform Săptămânii Financiare, în România se recoltează maxim 2.3 tone de grâu la hectar, în timp ce ungurii realizează 3.8 tone, polonezii 4 tone iar cehii – 5. De agricultura intensivă practicată în Franța sau Germania nici măcar nu mai merită să vorbim. În 2009, 10.4% din totalul terenului arabil este pârloagă. Japonezii ar râde cu gura până la urechi de noi auzind cum irosim pământul. Cauzele acestei situații sunt multiple: împroprietăririle târzii cauzate de proasta aplicare a Legii 18/1991 (legea fondului funciar), sprijinul cvasi-inexistent acordat țăranilor (ce ar fi trebuit să devină fermieri, după modelul vestic), incapacitatea de a folosi eficient fondurile PHARE, SAPARD, structurale șamd, lipsa unei viziuni guvernamentale clare și a programelor pe termen lung în ceea ce privește agricultura românească etc. Avem pământ fertil, îndestulător, avem potențial agricol de a hrăni o populație de 3-4 ori mai numeroasă, în schimb am ajuns să importăm masiv alimente, începând cu cerealele și terminând cu fruntele și legumele, spre bucuria importatorilor ce realizează astfel câștiguri considerabile. În schimb, România ajunge ușor-ușor dependentă de importuri pentru a asigura hrana populației, sensibilă la fluctuațiile prețului grâului sau cărnii pe plan mondial. Ca în povestea lui Creangă cu „muieți-s posmagii?”.

De asemenea, într-o bună tradiție românească, incompetența factorilor de decizie s-a amestecat de minune cu lăcomia și spiritul distructiv al băștinașilor. Voi da un singur exemplu în acest sens, cunoscut mai bine: în sudul Olteniei, zonă amenințată de deșertificare, se plantaseră înainte de 1989 păduri de salcâmi pentru fixarea solului; totodată, zona era intens irigată pentru a suplini perioadele de secetă. După 1990, salcâmii au fost tăiați de către localnici, sistemele e irigații au fost distruse și furate bucată cu bucată astfel că acum, după douăzeci de ani, ținutul arată ca o mică Sahară în devenire iar țăranii se lamentează de ce pleacă pământul la vale cu tot cu casele lor. Practic, în județe întregi din țară – Dolj, Ialomița, Cărălași, Brăila, Constanța – sistemele de irigații au fost distruse complet. Acum autohtonii se uită la cer pentru ploaie și înjură statul că nu-i ajută. Greu de vorbit de agricultură performantă în asemenea condiții.

În concluzie, ne merităm soarta. Managementul deficitar și penuria de idei au fost dublate de nepăsare, lene și distrugeri imbecile. Acum, românii preferă să adune căpșuni în Spania sau să spele toalete în Italia decât să se ocupe de propriile plantații și sere, perfect posibile în România. Excepțiile rămân doar atât, excepții, în loc să devină exemple lăudabile și demne de urmat.

„Muieți-s posmagii?”…

Acum fix patruzeci de ani, pe 29 octombrie 1969, primul mesaj între două calculatoare interconectate a fost trimis, în rețeaua ARPANET. Astfel, un mesaj format doar din două caractere, „l” și „o” (primele caractere din cuvântul „login”) a fos trimis între un calculator al UCLA (University of California Los Angeles) și Stanford Research Institute de către un student, Charley Kline. Internetul se năștea astfel, în fază incipientă, bineînțeles dintr-o inițiativă eminamente militară. Mi se pare ceva demn de ținut minte, doar este ceva ce are o importanță considerabilă în societatea modernă.

Mai multe informații aici și un clip haios aici.

Titlul de mai sus poate părea criptic și va stârni cu siguranță nedumeriri, care însă se vor spulbera repede în lumina unor cifre seci. De ce șaptesprezece? Nu, nu am veleități mistico-numerologice, nici nostalgii după ultimul an dinainte de majorat, reprezintă doar o aritmetică tristă.

Întrebare: ce legătură există între Cerasela Mihovici și Ionuț Costea? După cum cred că știe de pe acum o țară întreagă, ultimul este directorul Eximbank, recompensat lunar pentru activitatea sa cu un rezonabil salariu de 20 760 euro. Nimic deosebit, având în vedere că totul se desfășoară în România.

Să ne întoarcem la lucrurile cu adevărat importante – cum ar fi aerul. Cerasela Mihovici are 19 ani și suferă de fibroză idiopatică. O afecțiune pulmonară gravă, ce o face să aibă o capacitate respiratorie redusă la 15% din cea normală, adică mult prea puțin pentru oxigenare suficientă. Respiră cu ajutorul unui aparat închiriat, Millenium MS, 5 ore ziua și 10 ore noaptea. Aerul ei costă – închirierea aparatului + factura de curent – 438 RON pe lună. Adică aproximativ 100 de euro. Sau 1200 de euro pentru un an de respirat. Sursa de venit a familie: 250 RON/lună. Simplu spus, o boală pe care nu și-o poate permite. Cred că acum ați intuit la ce se referă titlul postării. Împărțiți pe 20 760 la 1200 și veți obține 17.3. Ei bine, cu salariul pe o singură lună al domnului Costea, Cerasela – un caz printre nenumărate altele – poate respira 17 (șaptesprezece ani). Șaptesprezece ani de aer…

Alte cuvinte sunt de prisos.

P.S  De cazul Ceraselei am aflat, ca și despre multe alte suferințe, de pe blogul Isabellei. Cine poate și dorește să ajute o poate face la datele indicate în postarea originală, pe care le reproduc aici:

BCR – Agenţia Truşeşti (comuna Truşeşti, judeţul Botoşani)

RON: RO 84 RNCB 0047 1090 8551 0001

Titular: Mihovici Alexandrina (mama Ceraselei)

Telefon: 0754 528 036

Aflul din numărul de azi al Monitorului de Botoșani că există speranțe pentru Cerasela: ea va fi consultată de către specialiști în domeniu – Lilla Hatos-Agyi și prof. dr. Walter Klepetko – la Spitalul Universitar din Viena, pe 17 noiembrie, îm vederea unui transplant de plămâni. Orice ajutor bănesc pentru drum este binevenit.

A fost dat publicității The 2009 Legatum Prosperity Index de către Legatum Institute. Pe scurt, raportul ierarhizează țările lumii după criteriul „prosperității”, noțiune cu vocație holistă, ce cuprinde atât indicatori concreți, materiali (material wealth) cât și criterii greu de cuantificat, precum calitatea vieții.

În propriile cuvinte:

The purpose of the Prosperity Index is to encourage policymakers, scholars, the media, and the interested public to take a holistic view of prosperity and understand how it is created. Holistic prosperity extends beyond just material wealth, and includes factors such as social capital, health, opportunity, security, effective governance, human rights and liberties,  and overall quality of life.

După cum lesne se poate observa, sunt aplicate 9 criterii/indicatori:

• economie
• spirit antreprenorial și inovație
• instituții democratice
• educație
• sănătate
• siguranță și securitate
• guvernare
• libertate personală
• capital social

Dar ca să nu mai lungim vorba – și pentru că ne plac așa de mult clasamentele – topul arată în felul următor:

Destul de previzibil – și justificat, cred eu. Este o convingere aproape unanimă că țările nordice sunt un model în ceea ce privește calitatea vieții și accentul pus pe educație și dezvoltare.

De asemenea, codașele sunt și ele ușor de intuit, începând cu Iran și terminând cu Zimbabwe.

În ceea ce privește România, ne situăm pe poziția 48 din 104 țări, după Bulgaria, India sau Mexic:

Nu cred că mai poate surprinde pe cineva faptul că suntem cea mai prost clasată țară din cadrul Uniunii Europene.

Pentru cine dorește să vadă exact modalitatea de punctaj și alcătuire a ierarhiei, textul integral al raportului poate fi găsit aici și constituie o lectură foarte interesantă pentru toți cei interesați de comparații între statele lumii.

Ciudat, nu? Parcă e ceva în neregulă cu titlul de mai sus – cum adică, veți spune, ceva evenimente îmbucurătoare de pe meleaguri mioritice?

Da, chiar așa. De fapt, este extrem de „simplu”: lotul olimpic al României a câștigat patru medalii – două de aur, două de argint, o mențiune și un premiu special – la Olimpiada Internațională de Astronomie și Astrofizică, desfășurată în Iran, între 19 și 25 octombrie anul curent.

Din lotul românesc, Ioana Zelko și Marius Constantin au obținut medalii de aur, Miruna Oprescu a fost distinsă cu medalia de argint și cu premiul special pentru cea mai bună redactare a tezei la proba teoretică, iar Vlad Dumitru Mărgărint a cucerit de asemenea o medalie de argint, Kruk Sandor primind mențiune. Bravo lor și profesorilor îndrumători!

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, însă. În toate cazurile de performanțe deosebite realizate de elevii români, meritul este exclusiv individual, în niciun caz sistemului – din contră, elevii olimpici pot fi considerați excepțiile cele mai vizibile ale unui sistem cu grave deficiențe pe toate palierele, începând cu gimnaziul și terminând cu ciclul universitar. De altfel, calea cea mai sigură spre ratare a unui elev excepțional este de a rămâne să studieze – și mai apoi să activeze – în țara natală.

…Și când mă gândesc că mâine, sau peste câteva zile – în  loc să scriu despre tineri români remarcabili – o să mă afund din nou în bălăcăreală politică de rigoare…Că doar e campanie…

• pentru că am acest drept, fundamental într-o democrație; și atunci de ce să nu-l exercit?;
• pentru că doar atunci – după ce am făcut ceea ce a depins de mine ca cetățean – am dreptul să mă plâng de slaba calitate a clasei politice autohtone;
• pentru că nu doresc să aleagă alții, de regulă mai puțin informați, în numele meu;
• pentru că a nu alege deloc este aproape întotdeauna mai rău decât a alege ceva – încrucișarea brațelor pe piept, în stilul consacrat fatalist-mioritic, este un o opțiune puțin constructivă;
• pentru că exercitarea acestui drept nu presupune aproape niciun efort – tot ce am de făcut este o scurtă plimbare de 15 minute la secția de votare. Nici măcar nu este nevoie să mă înregistrez, ca în Statele Unite;
• pentru că nu trăim într-o societate în care lipsa de implicare civică să nu aibă nicio importanță – cu alte cuvinte nu ne permitem luxul să fim indiferenți/scârbiți. Acest comportament poate merge în Suedia sau Germania, nu în eterna și fascinanta Românie;
• pentru că atitudinea „de ce să votez că oricum sunt toți la fel” (în special în rândul tinerilor) convine de minune liderilor unor partide cu o bază de votare tradițională și disciplinată (gen pensionari);
• pentru că fiecare vot contează;

Post Scriptum – Legat de ceea ce am scris mai sus, în Dilema Veche am găsit un foarte bun articol, sugestiv intitulat „Regretabilul dezgust”. Lectură recomandată. De asemenea, o argumentație foarte bună poate fi citită și pe bleen.ro

(sugestiv numit și efectul Barnum – „We’ve got something for everyone”)

Psihologul american Bertram R. Forer a pus la punct, în 1948, un test simplu pentru a vedea în ce măsură oamenii posedă capacitatea de a discerne între enunțurile vagi și cele ce spun cu adevărat ceva, precum și abilitatea acestora ca mai apoi să aplice corelațiile respective propriei persoane. Pentru aceasta, el a procedat în felul următor: i-a supus pe studenții săi unui test de personalitate detaliat, apoi a ignorat răspunsurile date de aceștia și, în schimb, le-a înmânat tuturor – în particular – textul de mai jos, ca rezultat al răspunsurilor din test:

You have a need for other people to like and admire you, and yet you tend to be critical of yourself. While you have some personality weaknesses you are generally able to compensate for them. You have considerable unused capacity that you have not turned to your advantage. Disciplined and self-controlled on the outside, you tend to be worrisome and insecure on the inside. At times you have serious doubts as to whether you have made the right decision or done the right thing. You prefer a certain amount of change and variety and become dissatisfied when hemmed in by restrictions and limitations. You also pride yourself as an independent thinker; and do not accept others’ statements without satisfactory proof. But you have found it unwise to be too frank in revealing yourself to others. At times you are extroverted, affable, and sociable, while at other times you are introverted, wary, and reserved. Some of your aspirations tend to be rather unrealistic.

Apoi le-a cerut studenților să evalueze în ce măsură răspunul primit se potrivește personalității lor, pe o scală de la 0 (mai deloc) până la 5 (în mare măsură). Rezultatul? O medie de 4.26. Lesne de înțeles că validarea subiectivă a fost foarte puternică. Reamintesc că toți studenții au primit același text. Cu alte cuvinte, studenții au selectat din formulările vagi și generale pe acelea pe care le-au considerat potrivite propriei personalități – iar dintre acestea erau destule. Și este vorba totuși de studenți la psihologie, teoretic persoane ceva mai avizate decât media…

De atunci testul respectiv a fost repetat de nenumărate ori, iar media răspunsurilor este de 4 (sau în termeni procentuali – o acuratețe de 84%). Concluzia este simplă și puțin măgulitoare – fiecare vede ce vrea să vadă când vine vorba de propria persoană. Efectul Forer ne explică, astfel, de ce se mai tipăresc horoscoape și de ce atâtea persoane – educate, până la proba contrarie – le citesc zilnic; la fel stau lucrurile și cu toate celelalte pseudoștiințe, începând cu chiromanția și terminând cu grafologia. Bineînțeles, aplicabilitatea se poate extinde cu succes în domenii precum manipularea mass-media sau politică. Cei ce trăiesc în România ar trebui să o știe prea bine…

La întrebarea din titlu – la fel de actuală acum ca și pe vremea lui Caragiale – ne poate ajuta să răspundem un site românesc destul de interesant, în special în contextul actual, că doar a început campania electorală pentru alegerile prezidențiale. Și mă refer aici la Busola Politică. Se pare că a fost urmat modelul lansat de Political Compass.

Este doar o joacă orientativă, bineînțeles, în orice caz un pic mai serioasă decât simplele impresii, opinii arbitrare sau datul cu părerea. A nu se lua foarte în serios, totuși – se poate face chestionarul de mai multe ori, alege răspunsuri puțin schimbate (lucru perfect normal deoarece percepțiile sunt aproape imposibil de cuantificat), pentru ca în final să se obțină rezultate diferite.

Cum nu am niciun motiv să mă ascund, în ceea ce mă privește, rezultatul chestionarului  este cel de mai jos:

P.S  O interesantă prezentare a tipologiile de bază ale votantului mediu poate fi citită aici.

Cum fața urâtă a Bucureștiului o cunoaște fiecare mult prea bine, mi s-a părut o idee bună să prezint aspecte frumoase ce scapă, de obicei, privirii noastre obosite și plictisite de rutina zilnică. Have fun!

P.S   Imaginile provin din zona centrului – Lipscani, Calea Victoriei, Strada Rosetti etc…