cui aparțin de fapt orașele României?
Locuitorilor, ați fi tentați să spuneți, în spiritul unei normalități străine meleagurilor noastre. Sau statului, poate, stat care este în slujba cetățenilor, nu? Din păcate, v-ați înșela în ambele situații, și mă tem că, în subconștientul lor, cei mai mulți dintre români o știu prea bine.
Nu, orașele noastre – prin tot ce au ele mai bun, prin elementele definitorii pentru identitatea unei urbe, în absența cărora un oraș devine doar o aglomerare de blocuri standard – aparțin unei categorii cenușii, ascunse, privilegiate și extrem de tenace: mafia imobiliară. Despre această mafie presa a scris în repetate rânduri, relatând cazuri din Timișoara sau București. Dar toate orașele mari, pasibile de dezvoltare economică, ale țării trec prin acest proces de sluțire și depersonalizare, sub paravanul darnic al legii. Ei, rechinii imobiliari, sunt cei controlează de fapt lucrurile. Iar cei datori să administreze urbea în spiritul legii și interes pentru viitor, consilierii locali adică, nu sunt decât niște marionete, mai mult sau mai puțin docile, în mâinile lor. Iar marionetele – indiferent de culoarea lor politică, irelevantă oricum în România – votează , sunt active, dau derogări de la lege, schimbă de pe o zi pe alta destinația și natura unor clădiri vechi sau spații verzi. De ce toate acestea, de ce această mutilare cretină a centrelor istorice și a parcurilor? Simplu: pentru bani. Restul e doar vorbărie goală. Se estimează că din 1989 până astăzi Bucureștiul a pierdut jumătate din spațiul verde. Un bucureștean dispune de doar aproximativ 16 metri pătrați de spațiu verde, cu mult sub media europeană. și, în consecință directă, respiră cel mai poluat aer. De aceea Bucureștiul niciodată nu va fi inclus printre orașele de aici.
Cât despre centrele istorice și clădirile de patrimoniu, nici nu merită discutat. În afară, în Vestul european, se conservă și se renovează, la noi se mutilează, distrug sau se lasă în paragină. Nici măcar Ceaușescu, cu toate planurile sale megalomanice, nu a reușit să urâțească atât de mult Bucureștiul ca tot ce s-a construit/distrus după 1990. Numai în București se ridică mall-uri în centrul orașului, numai aici se pot ridica coloși informi de oțel și sticlă la câțiva metri de clădiri monument, numai în București se pot retroceda/cumpăra parcuri etc. Toate acestea pe fondul unei indiferențe civice tipic românești. Trec pe Bvd. Carol zilnic, după cum pe acolo se află multe clădiri vechi, și de fiecare dată mă întreb când voi mai vedea ridicându-se, în locul lor, un bloc precum cel de lângă Biserica Armenească. E doar o chestiune de timp…
P.S Un bun articol despre această temă – și ipocrizia multora dintre locuitorii marilor orașe – poate fi găsit aici.
