Camil Stoenescu's blog

   Cum mirobolanta noatră țărișoară nu este buricul lumii și pentru că nu se reduce totul la frustrările și scandalurile politice mioritice, azi voi scrie doar despre evenimentele importante de pe scena internațională actuală:

1.  În primul rând, în ciuda – sau poate tocmai datorită – avertizărilor primite săptămâna trecută în Consiliul de Securitate al ONU, Iranul își încordează mușchii și testează două rachete cu rază medie de acțiune (Shahab 3, capabile să lovească ținte la maxim 2000 de km). În acest context, destul de tensionat, discuțiile de joi de la Geneva, dintre Iran și cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Onul plus Germania, se anunță foarte interesante.

2.   Angela Merkel este realeasă de către de către poporul german pentru încă patru ani în funcția de Bundeskanzler, iar partidul acesteia – Uniunea Creștin Democrată – își întărește poziția în Bundestag, formând o nouă coaliție de guvernare cu Partidul Democratc Liberal (FDP), în locul Partidului Social-Democrat German (SPD). N-am urmărit campania electorală cu mare atenție, însă observatorii au descris-o ca fiind „plictisitoare” – a se citi moderată și civilizată – chiar și confruntările televizate dintre Angela Merkel și principalul contracandidat, Frank-Walter Steinmeier, fiind lipsite de „venin” și atacuri la persoană. Uitându-mă la circul politic autohton, îmi doresc și eu asemenea plictiseală. Dar asta deja ține de domeniul Science Fiction.

3.   La Summitul G20, liderii celor mai dezvoltate douăzeci de țări din lume – Statele Unite, Rusia, China, Brazilia, India, Franța, Japonia, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, Argentina, Australia, Canada, Mexic, Indonezia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Coreea de Sud, Turcia – au pus bazele, după toate probabilitățile, unei forme incipiente de „guvern mondial”, necesar în special în vedera reglementării economiei globale.

4.   Republica Populară Chineză aniversează, joi 1 octombrie, șaizeci de ani de la proclamarea sa, proclamare ce a avut loc pe 1 octombrie 1949. În acest interval, China a reușit să parcurgă drumul de la o țară semi-medievală, teren de luptă pentru puterile vremii, la cel de super-putere emergentă și unul din liderii economiei mondiale. De asemenea, spre deosebire de defunctul URSS, China a izbutit reformarea sistemul comunist atât ca a fost necesar pentru a asigura dezvoltare economică durabilă, fără compromisuri de natură politică. Oricum am interpreta-o, experiența chineză (și indiană, de altfel) este impresionantă.

5.   După ce l-au respins în iunie anul trecut, Irlandezii vor vota vineri, 2 octombrie, dacă acceptă sau nu Tratatul de la Lisabona. Sondajele de opinie se arată încurajatoare. Dacă documentul fundamental al Uniunii Europene va fi aprobat și de către Irlanda, sunt șanse mari ca gestul să fie imitat și de către Polonia și Republica Cehă, singurele țări ce mai au de ratificat tratatul.

    Locuitorilor, ați fi tentați să spuneți, în spiritul unei normalități străine meleagurilor noastre. Sau statului, poate, stat care este în slujba cetățenilor, nu? Din păcate, v-ați înșela în ambele situații, și mă tem că, în subconștientul lor, cei mai mulți dintre români o știu prea bine.

    Nu, orașele noastre – prin tot ce au ele mai bun, prin elementele definitorii pentru identitatea unei urbe, în absența cărora un oraș devine doar o aglomerare de blocuri standard – aparțin unei categorii cenușii, ascunse, privilegiate și extrem de tenace: mafia imobiliară. Despre această mafie presa a scris în repetate rânduri, relatând cazuri din Timișoara sau București. Dar toate orașele mari, pasibile de dezvoltare economică, ale țării trec prin acest proces de sluțire și depersonalizare, sub paravanul darnic al legii. Ei, rechinii imobiliari, sunt cei controlează de fapt lucrurile. Iar cei datori să administreze urbea în spiritul legii și interes pentru viitor, consilierii locali adică, nu sunt decât niște marionete, mai mult sau mai puțin docile, în mâinile lor. Iar marionetele – indiferent de culoarea lor politică, irelevantă oricum în România – votează , sunt active, dau derogări de la lege, schimbă de pe o zi pe alta destinația și natura unor clădiri vechi sau spații verzi. De ce toate acestea, de ce această mutilare cretină a centrelor istorice și a parcurilor? Simplu: pentru bani. Restul e doar vorbărie goală. Se estimează că din 1989 până astăzi Bucureștiul a pierdut jumătate din spațiul verde. Un bucureștean dispune de doar aproximativ 16 metri pătrați de spațiu verde, cu mult sub media europeană. și, în consecință directă, respiră cel mai poluat aer. De aceea Bucureștiul niciodată nu va fi inclus printre orașele de aici.

   Cât despre centrele istorice și clădirile de patrimoniu, nici nu merită discutat. În afară, în Vestul european, se conservă și se renovează, la noi se mutilează, distrug sau se lasă în paragină. Nici măcar Ceaușescu, cu toate planurile sale megalomanice, nu a reușit să urâțească atât de mult Bucureștiul ca tot ce s-a construit/distrus după 1990. Numai în București se ridică mall-uri în centrul orașului, numai aici se pot ridica coloși informi de oțel și sticlă la câțiva metri de clădiri monument, numai în București se pot retroceda/cumpăra parcuri etc. Toate acestea pe fondul unei indiferențe civice tipic românești. Trec pe Bvd. Carol zilnic, după cum pe acolo se află multe clădiri vechi, și de fiecare dată mă întreb când voi mai vedea ridicându-se, în locul lor, un bloc precum cel de lângă Biserica Armenească. E doar o chestiune de timp…

P.S  Un bun articol despre această temă – și ipocrizia multora dintre locuitorii marilor orașe – poate fi găsit aici.

  De curând a fost dat publicității Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Riscurilor Socialie și Demografice, intitulat „Riscuri și Inechități Sociale în România”. Consistentul document de 382 de pagini și prezintă o multitudine de teme, de la gradul de sărăcie și al ocupării forței de muncă în România până la statistici demografice.

  Cotidianele noastre prezintă, bineînțeles, informațiile din raport în mod trunchiat, scoase din context și răstălmăcite. Exemplele nu lipsesc: aici, aici, aici și aici. În cel mai pur și trist stil mioritic, informarea obiectivă și nepărtinitoare a cetățeanului este înlocuită de circul mediatic pe seama unor detalii minore. Despre lipsa de obiectivitate și profesionalism a presei dâmbovițene în reflectarea conținutului raportului, Dan Șelaru scrie un excelent articol aici. Nimic nou, starea deplorabilă a mass-media românești fiind cunoscută oricărei persoane dotate cu judecată și inteligență. Pentru că, lăsând la o parte tratarea derizorie de către mass-media, raportul conține multe concluzii îngrijorătoare și – din păcate, adevărate – relatate în limbajul rece și obiectiv al cifrelor; pe acestea le voi discuta într-o postare viitoare, dată fiind vastitatea materialului. Deocamdată voi scrie – prima și ultima dată – despre cele două mari surse de oprobriu mediatic dâmbovițean: sugestiile cu privire la legalizarea prostituției și a drogurilor ușoare.

  Eu personal sunt pentru legalizarea consumului de droguri și a prostituției; este doar o poziție particulară, fără pretenții de obiectivitate și judecăți de valoare imuabile. În continuarea voi încerca să-mi argumentez poziția:

   În ceea ce privește prostituția, nu văd niciun motiv rațional – exceptând bigotismul religios și conservatorismul pudibond și fals – pentru care o femeie nu poate dispune de propriul corp așa cum dorește, în schimbul unei remunerații. Muncitorul sau tăietorul de lemne își folosesc forța brațelor, fotbalistul câștigă bani de pe urma picioarelor, manechinele ce defilează pe podium sunt plătite în funcție de corp șamd. În schimb societatea se inflamează la auzul unei asemenea „enormități”. Este imoral, nu? Cum adică, cea mai veche activitate din lume să fie reglementată oficial, cu carte de muncă și impozitată? Scandalos! Avem voie să facem cu noi aproape orice – de la saltul cu parașuta până la mutilări ritualice – în schimb prestarea activităților sexuale cade brusc sub incidența altei judecăți de valoare. Cea a ipocriziei camuflată sub cuvinte mari și goale, în țara în care mitocănia și misoginismul sunt atotstăpânitoare, iar violența domestică, la ea acasă. Dacă lăsăm la o parte prejudecățile și standardele duble, nu rămâne nici un argument rațional în favoarea interzicerii prostituției. Olanda și-a dat seama de asta acum ceva vreme. Cât despre avantajele concrete, punctuale, enumăr doar două:

1. ieșirea la suprafață a fenomenului și sporirea gradului de vizibilitate și control. Ar dispărea astfel traficul cu carne vie, având în vedere obligativitatea cărții de muncă și a controlului autorităților.

2. sporirea veniturilor la bugetul de stat și eliminarea unei surse importante de evaziune fiscală.

  În ceea ce privește legalizarea consumului de droguri ușoare (gen marijuana/cannabis), aici lucrurile sunt și mai fără echivoc. În primul rând, exclud de aici drogurile injectabile, puternice, precum heroina.  Pe scurt, consider că o persoană adultă are libertatea să ingereze ce substanțe dorește, cât timp nu afectează pe ceilalți. Dacă n-ar fi așa, nu s-a mai vinde țigări și băutură la orice colț de stradă. Aș fi perfect de acord să fie complet interzis consumul de droguri ușoare dacă s-a interzice, odată cu aceasta, și băutura și țigările. Din câte știu eu, fumatul ucide mai mulți oameni, peste tot în lume, decât drogurile, alcoolismul și accidentele de mașină la un loc. Nu cred că-și face cineva iluzii cum că, fiind interzise, tentația consumului de drgorui este mai redusă, ba dimpotrivă. Interzicând, nu faci decât să alimentezi piața neagră și să pierzi controlul. Orice activitate reglementată oficial de către stat este mai ușor de controlat și impozitat. La fel cum orice licean ar trebui să știe exact care sunt riscurile fumatului, la fel stau lucrurile și cu consumul de droguri. E mult mai constructiv să previi decât să combați. Educația primită în familie joacă un rol primordial în toată evoluția ulterioară a persoanei, însă acesta este un alt capitol deficitar, și nu doar în țara noastră.

   În concluzie, în România se vorbește mult, fără rost și vehement, iar în vacarmul general rămâne prea puțin loc de gândire constructivă și nepărtinitoare, dreptatea fiind posedată de partea cea mai vocală. Dintr-un tradiționalism prost înțeles, majoritatea apără spoiala de civilizație și respectabilitate a unei societăți aflate în plin proces de atomizare și disoluție, în care valorile morale sunt înlocuite de „crezurile” fluturate populist pe ecranul televizorului și în care ipocrizia ține loc de conduită. În tot acest context bulevardier, este, cred, simptomatic faptul că – în România secolului XXI – se contruiesc mai multe mânăstiri decât spitale. Tot înapoi, mon cher, tot înapoi…

P. S  Un foarte bun articol pe tema de acum faimosului raport scrie și Ionuț Popescu în „Capital”, precum și Lialia aici. Cât despre opinii adverse, ele sunt mereu binevenite, critica constructivă este utilă.

Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.

   Așa sună Articolul 90 din Constituția actuală a României. După cum prea bine cunoaște de acum mai toată lumea, domnul președinte Traian Băsescu a anunțat astăzi convocarea unui Referendum, pe 22 noiembrie, în aceeași zi cu alegerile prezidențiale, referendum având ca temă trecerea de la actualul Parlament bicameral numărând 471 de membrii la un Parlament unicameral de 300 de membri.

   În propriile cuvinte ale președintelui: „Avizul este necesar în vederea organizării unui referendum naţional prin care să consultăm poporul, poporul suveran, aşa cum este descris de Constituţie, cu privire la două aspecte. Primul este reducerea la un Parlament unicameral, iar al doilea aspect reducerea numărului de parlamentari la maximum 300, România având în momentul de faţă un Parlament cu 471 de parlamentari". După cum indică și textul constituțional, avizul Parlamentului este consultativ.

   Din Europa, printre exemple de țări cu parlamente unicamerale se pot enumera Danemarca, Ungaria, Islanda, Lituania, Liechtenstein, Norvegia (cu anumite rezerve), Portugalia, Suedia (din 1971), Grecia, Finlanda, Croația, Bulgaria. După cum se poate lesne observa, sunt țări dintre cele mai diverse – începând cu țări renumite pentru gradul înalt de coruție (Bulgaria) și terminând cu țări „curate” (Finlanda, Norvegia, Suedia, Islanda). De asemenea, dezvoltarea economică variază extrem de mult între țările mai sus menționate, la fel ca și cultura politică și specificul procesului decizional la nivel de Legislativ și în relația acestui cu Executivul. Ca atare,  orice concluzii sau „modele” ce s-ar putea deduce sunt, deci, hazardate și nefondate.

   Totodată, argumentele pro și contra unui parlament unicameral sunt multe, iar o discuție pe această este mai degrabă subiectul unui seminar de științe politice decât subiect de dezbatere publică, lăsând la o parte modul defectuos în care prezintă mass-media un asemenea eveniment. Orice analiză în termeni abstracți și generali a instituțiilor și tipurilor de regimuri politice este utilă doar mediului academic; în rest, mereu trebuie avut în vedere circumstanțele specifice și implementarea practică. Din punct de vedere personal, dat fiind contextul actual din România, nu cred că 300 de oameni sunt mai greu de corupt decât 471 sau că o singură cameră ar fi mai eficientă în procesul legislativ decât două. Pur și simplu, sistemul de promovoare și aducere în prim-plan, în spațiul public românesc, a oamenilor politici, este de așa natură încât nicio măsură de natură instituțională nu-l poate schimba sau altera. Cu atât mai mult reducerea numărului de camere. Nu a făcut-o de altfel nici noul tip de sistem electoral, uninominal, decât poate cu foarte puțin excepții. Mecanismele sunt complexe și prea puțin vizibile, dar în esență cam totul depinde de clientela de partid și de nivelul cotizației.

  De asemenea, aș minți dacă aș declara că mă deranjează simplificarea structurii Parlamentului actual. Bineînțeles, din perspectivă financiară economia realizată este nesemnificativă, însă mai important este mesajul pe care o astfel de măsură îl transmite clasei politice: câteva frisoane nu strică, iar reacțiile vehemente apărute imediat după anunțul președintelui sunt o dovadă în acest sens. Iar dacă ne gândim că Parlamentul României a fost în repetate rânduri criticat aspru de către instituțiile europene ca fiind ineficient și pentru că protejează în mod sistematic pe membrii săi anchetați în cazuri de corupție, da, poate că o reformă ceva mai radicală n-ar strica. Desigur, anunțul făcut de președinte face parte dintr-o strategie electorală, dar acest lucru nu este de blamat în sine, cât timp problema propusă pentru referendum nu este una trivială și se încadrează în prerogativele constituționale prezidențiale.

   Acestea fiind spuse, restul rămâne de văzut după 22 noiembrie.

1.  BBC și Arstechnica reproduc concluziile unei studiu din Trends in Cognitive Science, al profesorului irlandez Shane O’Mara, concluzii ce nu fac decât să confirme ceea ce se știa încă de pe vremea Inchiziției: tortura nu dezvăluie adevărul. Datorită unui nivel foarte mare de hormoni de stres – cortizol și nu numai – creierul este suprasolicitat, iar memoria, de scurtă și lungă durată, este afectată. Asta pe lângă impulsul firesc de a minți pentru a scăpa de mai repede de suferință.

2.  Din ciclul Prostie fără frontiere, Live Science relatează decizia stupidă a unui comitet de părinți și educatori, din Texas, de a retrage cărțile lui Neil Armstrong de pe standul științific al unei biblioteci școlare, pe motiv că acesta n-ar fi om de știință. Neil Armstrong este de formație inginer. Asta pe fondul eforturilor ce se fac de către capetele-pătrate din SUA de a submina teoria evoluționistă în școli. Citind despre astfel de acțiuni mă întreb dacă nu cumva cea mai bună dovadă că există viață inteligentă în univers este aceea că nu ne-a contactat.

3.  Statele Unite și China par, în sfârșit, să se fi decis să acționeze coordonat în vederea limitării– și eventual stopării – încălzirii globale. Lucru normal de altfel, având în vedere că cele două țări sunt sunt cei mai mari poluatori.

4.  Marea Britanite pare dispusă să-și reducă flota de submarine purtătoare de rachete balistice intercontinentale Trident, de la patru la trei. Cu atât mai bine, trei sunt la fel de bune pe post de nuclear deterrence ca și 4.

5.  Tot BBC prezintă un colaj de fotografii din Coreea de Nord, tărâmul fericirii conform propagandei oficiale, de fapt o țară înfometată sistematic de mai bine de cincizeci de ani de comunism. Aviz apologeților marxismului.

6.  Se pară că, până la urmă, există apă pe Lună.

7.  Și, în sfârșit, Arstechnica vorbește despre cinci noțiuni esențiale care trebuie avute în vedere când discutăm despre evoluție. Lectura este cu atât mai interesantă cu cât temele abordate au soluții (date de către evoluție) aparent antiintuitive, de la rezolvarea problemelor în paralel până la lungile intervale de timp implicate în desfășurarea procesului evolutiv. De asemenea, descoperiri recente arată că evoluția este ireversibiliă, la nivel molecular. O lectură recomandată celor ce încă mai cred în capacitatea creatoare a duhului sfânt.

   Cum peste câteva luni vom aniversa/sărbători douăzeci de la căderea comunismului în Europa de Est, BBC prezintă, cu binecunoscutul profesionalism, o retrospectivă a principalelor evenimente și figuri implicate în proces. Printre respectivele materiale ele se numără și o un interviu cu fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov. Nu cred că există persoană în Europa căreia numele lui Gorbaciov să-i sune necunoscut, ba dimpotrivă. Cel puțin în ceea ce privește generațiile născute înainte de 1989. Situația lui Gorbaciov este oarecum paradoxală, acesta fiind printre puținii oameni politici ruși ce se bucură de o mult mai mare apreciere în afară decât în propria țară, din varii motive.

   Gorbaciov le-a succedat unor lideri comuniști decrepiți, depășiți de evenimente, reprezentanți ai „vechii gărzi„ comuniste rămase de pe vremea lui Stalin. În doar trei ani, după moartea lui Leonid Brejnev în 1982, se vor succeda la cârma URSS doi conducători bolnavi, Iuri Andropov și Constantin Cernenko, moartea lor rapidă fiind aproape un simbol al epocii ce se pregătea să apună, epocă ai cărei exponenți cei doi fuseseră.

   Câteva cauze au contribuit la declinul accentuat suferit de URSS în anii ‘80 și la necesitatea imperioasă a reformării sistemului sunt următoarele:

• O a doua cursă a înarmărilor, inițiată de președintele american Ronald Reagan (cu a sa Strategic Defense Initiative), căreia URSS nu reușește să-i facă față, ajungând într-o situație economică dezastruoasă la sfârșitul deceniului opt. După cum se știe, pentru a ține pasul cu SUA, URSS – la apogeul înarmării sale – aloca între 30 și 40% din PIB industriei de apărare, o valoare nebunească. Consecința directă pe plan intern: sărăcirea populației.
• Războiul din Afganistan, o intervenție costisitoare și inutilă, ce va măcina vreme de zece ani Armata Roșie și resursele statului și, pe lângă această, va face ca orice posibilă desfășurare a forțelor sovietice în Europa de Est să fie extrem de improbabilă (după „modelul” inaugurat în 1968).

• Un aparat de stat ineficient, excesiv birocratizat, osificat și incapabil de progres.

• Lipsa unor lideri politici dotați cu viziune și curaj de schimbare.

   Gorbaciov a fost un reformist, bineînțeles, dar în niciun caz unul radical, cel puțin la nivel de intenție. Un veritabil apparatchik, el va urca treptele ierarhiei de partid, ajungând în 1970, la doar 39 de ani, membru al Sovietului Suprem. De aici încolo ascensiunea sa va fi și mai rapidă, fiind cel mai tânăr membru ales în Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, la doar 41 de ani. La data promovării sale ca Secretar General al PCUS, adică lider al URSS, în 1985, avea doar 54 de ani, cea mai tânără persoană ce deținuse vreodată această funcție. Singurul lider sovietic născut după Revoluția din Octombrie 1917. Avea să fie și ultimul, de altfel. Gorbaciov era încarnarea reformistului comunist clasic. Pe fondul unei lipse total de opoziție și dizidență – spre deosebire de cazul polonez, de pildă – doar Partidul putea, în contextul social și economic al URSS, să schimbe starea de lucruri existentă. Și o va face, prin persoana liderului său, Gorbaciov, într-un sens necunoscut (și probabil nedorit) de către acesta. Ceea ce a făcut Gorbaciov se cunoaște, cele două direcții principale ale reformelor inițiate de el – perestroika (reformă/reconstrucție în sens literar) și glasnost (deschidere, transparență) cu referire la spațiul politic – vor căpăta în curând un efect gen „bulgăre de zăpadă”, ducând, în câțiva ani, la destrămarea imperiului constituit de către URSS și la o radicală schimbare de regim. Data de 25 decembrie 1991 nu va face decât să consfințească sfârșitul unei lungi agonii și disoluții structurale.

   În ceea ce privește Europa, în special Europa de Est, aceasta datorează lui Mihail Gorbaciov mai mult decât de regulă se recunoaște. Deși slăbită și în criză, Uniunea Sovietică era încă suficient de puternică încât să se opună evenimentelor anului 1989, eventual să poată înnăbuși schimbările pașnice de regim/mișcările de protest din țările Europei de Est, conform faimoasei doctrine Brejnev. Doar că timpul forței trecuse, iar garantul acestei noi realități nu era altul decât liderul sovietic. La Malta, pe 2 și 3 decembrie 1989, în cadrul discuțiilor purtate cu omologul său american George H.W Bush la bordul crucișătorului sovietic „Maxim Gorki”, Gorbaciov îl va asigura pe președeintele american că URSS nu se va amesteca în afacerile interne ale țărilor din Europa de Est, lăsând cale liberă astfel procesului de democratizare, început în Polonia de „Solidaritatea”. Contextul era unul al schimbărilor rapide, sau, ca să-l citez pe Marin Preda, „timpul nu mai avea răbdare”: zidul Berlinului tocmai căzuse. O parte din ceea ce s-a discutat poate fi accesat aici. De asemenea, Gorbaciov afirma că niciodată URSS nu va porni un război împotriva SUA, prima declarație de acest gen făcută de un lider sovietic. Lua astfel sfârșit, cel puțin la nivel oficial, Războiul Rece. (Ca o paranteză, este interesant de citat în acest sens cât de eronat a fost inițial „citit”, de către CIA, Gorbaciov).

   Cât despre România, la ultima lor întâlnire, pe 4 decembrie 1989, Gorbaciov va insista pe lângă pe lângă Nicolae Ceaușescu să înceapă reformarea sistemului, altfel consecințele pe termen lung vor fi imprevizibile. Evident, se adresa unui om ce pierduse demult contactul cu realitatea. Stenogramele acestei discuții pot fi citite aici. Inutil să mai spun că lectura respectivă este foarte interesantă…

  După cum spuneam și la început, Gorbaciov nu va fi niciodată la fel de popular în Rusia cum este în exterior, majoritatea rușilor învinuindu-l pentru toate problemele ce le vor genera reformele sale. Odată cu prăbușirea regimului comunist, a economiei centralizate și planificate, se va ajunge, în anii 90, ca în loc de controlul exercitat de către stat, economia să fie controlată în cea mai mare parte de către așa-zișii orligarhi, mulți dintre ei foști membri ai defunctului KGB, accentuând pauperizarea și scăderea catastrofală a încrederii opiniei publice în autorități. Va fi nevoie de „era Putin” pentru ca situația să înceapă să se redreseze. Toate aceste consecințe, indirecte am putea spune, nu scad cu nimic meritele lui Gorbaciov, poate nu la fel de bun economist precum om politic. Multe dintre libertățile de care esticii se bucură în prezent se datorează acestui bătrânel jovial și ferm în convingeri, ce a pornit schimbarea a ceva ce nu putea fi schimbat. Paradoxal pentru străini, dar explicabil în contextul, toate tentativele făcute după 1991 de a reintra în viața politică rusă au fost sortite eșecului. Mihail Gorbaciov a rămas omul momentului, prizonierul epocii sale, o epocă despre care acum putem citi doar în cărți (asta pentru cine nu dorește o excusie în Coreea de Nord sau Cuba).

P.S  Instructive sunt și discuțiile dintre premierul britanic Margaret Thatcher – ce se opunea reunificării celor două republici germane – și Gorbaciov. De asemenea, un consistent interviu acordat ziarului The Times poate fi citit aici, iar un editorial cu privire la relațiile Rusia-SUA, din New York Times, aici.

Astăzi, 22 septembrie, este car free day – ziua când (teoretic) ar trebui să renunțăm la mașina personală și să ne deplasăm prin celelalte mijloace pe care ni le-a pus la dispoziție natura sau omul: propriile picioare, bicicleta sau – la nevoie – transportul în comun. Atât doar, o singură zi. Fără mașină. Nu cred însă că această campanie va avea cine știe ce succes în România, țara SUV-urilor-cu-un-singur-ocupant oprite bară la bară la stop. Sunt de ajuns câteva observații ale traficului din marile orașe pentru edificare. Sunt orașe în Vest în care se circulă pe bicicletă în masă iar când traversezi e bine să te uiți să nu fii lovit de o cârd de biciclete. La noi te uiți de 10 ori să nu te ia cineva pe capotă cu verdele tău cu tot. Noi suntem mereu „altfel”. E bine însă că entuziaști se vor găsi mereu să înoate împotriva curentului, a indiferenței și lipsei de civilizație generale.

Pentru cei interesați: http://www.worldcarfree.net/wcfd/

   Era o zi oarecare din decembrie anul trecut. Tocmai ieșisem de la Biblioteca Centrală Universitară, de pe Calea Victoriei, și mă pregăteam să mă îndrept spre Universitate, când un bătrân se apropie de mine și mă privește stăruitor, cu intenția vădită de a-mi vorbi. Judecând după înfățișare, nu cred să fi avut mai puțin de 80 de ani. S-a uitat la mine cu niște ochi obosiți, triști, m-a apucat de braț și mi-a arătat din cap o clădire față-în-față cu BCU, o construcție albă, veche, acum aparent în părăsire, probabil o fostă vilă boierească rămasă din perioada interbelică. Și-mi spune „Uite, aici se făceau schingiuirile. Aici ne băteau”. Observându-mi nedumerirea, lacrimi încep să-i șiroiască pe obrajii uscați și adaugă cu greu „Acum vin de la Ticu, e depus aici, în Comitetul Central. Acum îi spune Ministerul de Interne”. Tocmai murise Constatin „Ticu” Dumitrescu. Am vrut să-l întreb „Dumneavoasră de unde știți?” însă figura sa, brăzdată de riduri și cute, era grăitoare. Fusese acolo. Cunoscuse ce era de cunoscut. Văzuse fața hâdă a fiarei, după se întorsese înapoi printre cei vii. Apoi a continuat: „Să nu uitați!”, ceva între rugă și imperativ moral. Nu mai era nimic de zis. I-am strâns mâna și m-am îndepărtat, cu mintea răvășită de gânduri și cu toată bunădispoziția acelei zile spulberată. Nu sunt o fire ușor-impresionabilă, însă întâlnirea cu bătrânul dizident m-a emoționat, fără să știu exact de ce. Nici până azi nu știu ce l-a determinat să mă abordeze, tocmai pe mine. Nu că aș fi aflat ceva nou. Dar una este să știi, rece și obiectiv, din cărți, și alta e să te confrunți direct cu o mărturie. Încă una care se adaugă la o lungă serie, evocări amare și inutile. Și tot mai puține și stinghere. Unul dintre cei mai mari luptători anticomuniști, „Ticu” Dumitrescu a murit la sfârșitul anului trecut. Cât a trăit a militat cu încăpățânare pentru desconspirarea foștilor securiști, stârnind revoltă, ură sau ridicări din sprâncene/umeri. Se lupta cu morile de vânt, la fel ca mulți alții. Oamenii nu se schimbă peste noapte, cu atât mai mult atunci când au activat într-un sistem și au profitat de pe urma lui. Libertatea este un scop în sine atâta timp cât știi ce să faci cu ea; altfel, doar o vorbă goală. Cea mai mare parte dintre români nu și-au dorit niciodată cu adevărat libertatea, ci poate ceva mai multă mâncare în magazine și căldură și lumină în case, în anii ’80. Lucruri punctuale, palpabile, concrete, libertatea de a fi sătul. Restul contează prea puțin. N-am fost cehi, polonezi sau slovaci când a trebuit, nici înainte și nici imediat după 1989, iar acum toată chestiunea este irelevantă și undeva la baza listei de priorități. Comunismul a fost condamnat, formal, în Parlament – un gest necesar și prea mult întârziat, din motive cunoscute de toată lumea. Foștii torționari și activiști beneficiază de pensii suculente și își trăiesc liniștiți bătrânețea. Poate că de fapt le merită, iar societatea nu face decât să-i răsplătească pentru patriotismul demonstrat în tinerețe. Cine știe, când valorile se pervertesc și se amestecă a trage undeva linia între bine și rău este un demers riscant, ce seamănă puțin cu strigatul în deșert. 

   Bineînțeles, mulți vor spune „Și ce-i cu asta, încă un bătrân nebun. Îl caută moartea pe acasă și el se ține de prostii.”, alții vor contesta premisele, alții îmi vor spune să nu generalizez, alții vor apăra comunismul și tot așa. Nu voi generaliza, cel puțin nu pornind de la acel caz. Au făcut alții, mai deștepți, înaintea mea, iar limbajul rece al cifrelor și statisticilor este la fel de înspăimântător ca și cel al mărturiilor personale. Soljenițîn este unul dintre aceia, cu al său „Arhipelag Gulag”. Alt titlu reprezentativ: The Black Book of Communism, editat de Stéphane Courtois. Iar pentru cei cărora lectura unor cărți atât de groase le provoacă migrene, există și Memorialul Durerii. Asta ca să nu uităm, nu că ar schimba cu ceva lucrurile…

P.S  Și ca să ne amintim mai bine, Vlad Petreanu scrie astăzi pe blogul său despre experiența (înfricoșătoare) avută ca tânăr soldat în termen cu ofițerul de contrainformații al unității sale. O lectură concludentă, mai ales pentru cei ce susțin că era aproape inevitabil să colaborezi cu sistemul - „eu am învăţat că poţi spune nu chiar şi când toate avantajele sunt de partea lui da.”

   Una dintre ideile vehiculate cu obstinație în ultimul timp, idee pe care am întâlnit-o sub diverse forme și manifestări, este aceea conform căreia, în viitorul apropiat-mediu, China va detrona Statele Unite ca cea mai mare putere mondială. Criza economică – ce se pare că s-a cam terminat prin SUA – nu a făcut decât să alimenteze și mai mult acest trend, destul de puțin fundamentat și cu accente senzaționaliste.

  În continuare voi încerca să demontez mitul chinez, prin argumente punctuale ce vizează mărimi cheie. În domeniul economic, să comparăm venitul mediu pe cap de locuitor în Republica Populară Chineză (să nu uităm totuși că mai există o „China” – Taiwan-ul) și în Statele Unite ale Americii. CIA World Factbook ne ajută în acest sens: în cazul SUA, valoarea este de $ 46 900, iar în cazul Chinei, de $ 6000. Orice discuție privind bunăstarea relativă a chinezului mediu comparativ cu the average joe se oprește aici. Altfel, avem exemplu faimos al URSS din timpul Războiului Rece, chinuindu-se să țină pasul cu SUA pe plan militar, bucurându-se de un GDP considerabil, însă cu prețul pauperizării populației. Evident, nu este cazul Chinei actuale – să nu uităm totuși câte autovehicule și telefoane mobile se vând în China anaul – însă doresc să evidențiez relevanța scăzută pe care o are Gross Domestic Product în tabloul general.

   Cât despre planul militar, aici lucrurile sunt și mai clare și mai puțin nuanțate. Pentru cei ce se grăbesc să proorocească apusul SUA ca principalul actor global, voi evoca doi indicatori obiectivi pentru a demonta asemenea scenarii: bugetul apărării și capacitatea de reacție rapidă și de proiectare a forței la distanță. În legătură cu ultima noțiune, simplificând un pic lucrurile, cu alte cuvinte este irelevant câte tancuri sau avioane am în curtea proprie dacă nu sunt capabil să transfer această forță într-un punct anume de pe glob, într-un timp rezonabil și cu costuri suportabile (gen invazia unei țări aflate la antipozi) – sau regula celor 3 G: Global Vigilance, Global Reach și Global Power. Iar aici portavioanele, navele amfibii și forțele aeriene joacă un rol esențial; dacă tot vorbim despre ele, Statele Unite posedă 11 portavioane, încă unul fiind în construcție, mai multe – și mai performante – decât are restul lumii la un loc. Datele pot fi găsite aici și aici. China posedă un vechi semi-portavion, cumpărat de la ruși, Varyag. Diferențele sunt evidente și copleșitoare. Nu voi discuta aici despre arsenalele nucleare, deoarece nu sunt arme tactice și au un rol minor în exercitarea clasică a forței. Relevanța lor ține de un anumit echilibru strategic și ca metode ultime de descurajare a unei eventuale agresiuni, nu ca military assets ce realmente se pot folosi pe câmpul de luptă. Și pentru că tot am vorbit despre forțele aeriene, o interesantă și succintă trecere în revistă – pentru SUA – poate fi citită aici. Inutil de precizat că și aici cifrele (peste 5000 de avioane active) sunt net în favoarea Statelor Unite, comparativ cu oricare alt stat sau coaliție de state.

   Să trecem acum la al doilea indicator ales anterior: bugetul apărării. În cazul SUA, documentul acesta, este, cred, eu, edificator. Alte date ce concură pot fi găsite aici: practic, SUA cheltuiesc pe apărare cât restul lumii la un loc și de 9 ori mai mult decât următorul competitor, China (alte surse indică Franța). Valoarea estimată cheltuielilor militare americane în 2008 era de aproximativ 800 de miliarde dolari. Numai intervențiile din Irak și Afganistan au costat, până acum, aproape  un trilion de dolari.  Diagramele de mai jos sunt grăitoare în acest sens (sursa aici):

   Alte date, în concordanță cu cele de mai sus, pot fi accesate aici. De asemenea, alt studiu interesant poate fi citit aici. În cazul RP China, detalii cu privire la cheltuielile militare sunt aici. Și, în sfârșit, alte mituri cu privire la China se pot găsi aici.

  Acestea fiind spuse, în concluzie, nici o analiză cât de cât obiectivă nu poate susține ipoteza din enunț. Sub aspect tehnologic și militar, în următorii 10-20 de ani, China nu are cum să amenințe poziția SUA, în context internațional, plecând de la datele actuale.  De acord, China are un potențial uriaș – uman și economic – dar capacitatea ei de a proiecta forță la distanță este (încă) scăzută, la fel și capitalul uman înalt calificat și specializat, comparativ cu Statele Unite. În fond, microprocesoarele tot în SUA se  concep și inovează. Aproximativ la fel stă și India, cu deosebirile de rigoare ce se cuvin unei democrații. Viitorul ne va arăta evoluția ulterioară a evenimentelor, predicțiile fiind hazardate, însă în prezent, în termeni de raw power, balanța înclină semnificativ în partea lui Uncle Sam iar orice discuție despre capabilitățile militare remarcabile ale Chinei este puțin serioasă.

P.S Articole pertinente pe această temă se pot găsi în Foreign Policy.

   Unele dintre cele mai vii și neplăcute amintiri legate de România postdecembristă sunt cele despre perioada imediat de după decembrie 1989. Începutul anului 1990, marcat de ură, resentiment și manipulare. Mi-e greu să uit reacțiile de ură pe care le stârneau – în rândul omului comun – invocarea unor nume precum Ion Rațiu, Corneliu Coposu sau Doinea Cornea. Nu aveam decât 7 ani atunci, însă îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Bineînțeles că nu înțelegeam ce se petrece, știam doar că tinerii,  ce protestau față de regim în Piața Universități sunt „golani”, „drogați” și fac jocul puterilor străine pentru a destabiliza țara și noul regim instaurat în duminica orbului (chit că protestentele au început înainte de alegerile din mai). Asta mi se spunea. Târziu, după mai bine de 10 ani, am început să conștientizez adevărul. Un adevăr care nu mai folosește la nimic. Și am realizat că în acele zile am asistat, fără să-mi dau seama, la moartea societății civile din România („Moarte intelectualilor!”). Iar pe mormântul ei au fost plantați trandafiri și s-au aprins lămpașe. Șansa României de a se reforma – începând cu clasa sa politică – a fost ratată în acele zile de vară din 1990. Își mai aduce cineva aminte de Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara? Asanarea morală a unei societăți cvasi-distruse de comunism s-a oprit înainte de a începe. Legea lustrației a rămas o himeră, dosarele revoluției precum și dosarele fostei Securități zac îngropate, CNSAS este o instituție impotentă ce nu mai sperie pe nimeni iar foștii turnători se bucură de poziții importante în stat (senatori și șefi de partide cu o ilustră tradiție istorică). Brucan nu s-a înșelat cu cei douăzeci de ani, a fost chiar optimist.

   De ce scriu toate acestea acum? Pentru că, deși primesc zilnic în jurul meu argumente contrare, încerc să mă conving că România e mai mult decât o populație ce împarte un teritoriu geografic și vorbește o limbă comună. Bineînțeles că adesea mi se pare că demersul meu este unul utopic, iar descurajarea mă cuprinde. Întotdeauna voi găsi mereu Oameni în jurul meu, în sensul propriu al cuvântului, dar ei mereu reprezintă o minoritate, activă și totuși marginalizată. Sunt cei ce adună gunoaiele din munți și din păduri, cei ce nu înjură în trafic, cei ce nu se îmbrâncesc în mijloacele de transport în comun, cei ce demonstrează împotriva distrugerii încă a unui spațiu verde din București, cei ce militează pentru mersul pe bicicletă în orașe pentru limitarea poluării și aglomerației, cei ce strâng fonduri în campaniile umanitare, cei ce plantează copaci, cei încă interesați de adevăr, cei ce activează în ONG-uri, toți acei anonimi ce îmi reînnoiesc speranța în România. Adică câteva mii, maxim zeci de mii, de oameni. Același număr din 1990. Din douăzeci și ceva de milioane înseamnă mult prea puțini. Restul, românia lor – indiferență, nepăsare, blazare, lehamite, OTV, Libertatea, Click, Can-Can, tabloidizare, multinaționale, robotizare, credite, mașini, rate, fotbal, mici, bere, mitocănie, imbecilizare, distracție, Internet, Youtube, corupție, minciună și lista poate continua ad infinitum. Panem et circenses.