Camil Stoenescu's blog

Scanând presa de azi, mi-a atras atenția articolul de mai jos – din categoria legilor halucinant-absurde ale mirobolantei noastre țărișoare: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/861242/Joaca-in-parc-in-grupuri-mai-mari-de-cinci-persoane-interzisa/

Se întâmplă în capitala unei țări europene, măcar în termeni geografici și instituționali, dacă nu și la nivel de civilizație, în anul de grație 2009. Da, într-adevăr, iarba – plantată pe banii din impozitele – se poate degrada iremediabil dacă este călcată în picioare. Ar fi  o tragedie națională: alte contracte preferențiale, alte licitații trucate, alte petice de iarba și flori pipernicite plantate cu zeci de mii de euro metrul pătrat (prețul oficial, evident că 80-90% din aceste sume o reprezintă diversele comisioane). Într-o capitală sluțită de construcții anapoda, de reducerea masivă a spațiilor verzi (Bucureștiul este pe ultimele locuri din Europa în ce privește suprafața de spațiu verde pe cap de locuitor), de poluare și mitocănie, protejarea ierbii este singurul lucru ce a rămas de făcut. Până la viitoarea retrocedare/schimbare a destinației, procedură prin care, din 1990 până astăzi, jumătate din parcurile bucureștene au dispărut sub betoane.

La Paris te poți tolăni pe iarbă în Grădinile Luxembourg, la Londra te poți plimba pe unde vrei prin Hyde Park, în Central Park din New York oamenii merg la picnic…în România iarba este sacrosantă. Păcat că nu se aplică această logică strâmbă și în cazul defrișărilor, legale sau ilegale, contează prea puțin. Dar copacii sunt mai de preț tăiați, am uitat…Mă întreb de ce nu impun și o limită de greutate a grupurilor de 5 persoane, să fie totul limpede. Ce mai urmează: să se interzică mersul pe stradă pentru că se poate strica asfaltul?

E un aspect minor, dar relevant, al degradării cvasi-generale a acestei țări. Mentalitatea de administrator de bloc comunist iese foarte clar la iveală. Plebea este bună și demnă de consultat doar când trebuie să voteze. Țară tristă, plină de umor, vorba lui Caragiale…

În ceea ce privește titlul de mai sus, iarba verde de acasă mă face să-mi fie tot mai dor de cea din afară.

„anul nou 1945.

Baza aeriana Hiro din Honshu-ul de Nord. Căpitanul Joshiro Tsubaki, comandantul bazei, tocmai convocase o adunare extraordinară.

Tăceam cu toții, nu se auzea decât plânsul ploii pe acoperiș. Căpitanul ne-a permis să ne așezăm, el însuși ședea cu mâinile încrucișate, împungându-ne pe rând, pe fiecare cu privirea. După o clipă, care nouă ni se păru o veșnicie, spuse:

- În sfârșit, a venit timpul. Ne aflăm în fața unor hotărâri capitale…

Dupa care tăcu. Eu însă simțeam cum mă cuprinde frica, o frică mai mare decât toate cele pe care le cunoscusem până atunci. Intrase moartea printre noi, pusese stăpânire pe fiecare. Iar cuvintele căpitanului sunaseră atât de ciudat…

- Niciunuia dintre voi, care nu-i în stare sa-si dea viata pentru marele imperiu japonez, nu-i voi cere s-o facă. Cel care însă nu-i capabil să onoreze această cinste, să ridice mâna.

Se făcu din nou liniște, moartea devenise aproape palpabilă. Apoi, ezitant, timid, unul ridica mâna. Al doilea…al treilea…al cincilea…Șase, în total. Trebuia sa mă hotărăsc, să aleg între viață și moarte. Sigur, da, categoric vreau să traiesc! Dar mâinile mele tremurătoare rămaseră încremenite. Voiam să le ridic, dar ele nu mă ascultau.

- Așa, spuse căpitanul privindu-i pe cei care ridicaseră mâna. Aici, continuă el arătându-i pe cei șase, toți cu fețe de cenușă, aici se află șase insi care și-au manifestat lipsa lor totală de patriotism și curaj. Ei bine, acești indivizi vor alcătui prima grupă de șoc a bazei noastre!

Asta ne-a tăiat respirația pe care și-așa ne-o auzeam de multă vreme. Șase oameni de la baza noastră fuseseră aleși pentru a muri primii…

Primele bombe umane de la baza Hiro."

Ryuji Nagatsuka -  "Am fost un kamikaze"

–

mă întreb eu ce aș fi făcut…

Marin Sorescu

Ţin locul unei pietre de pavaj,

Am ajuns aici

Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine

Maşini mici,

Autocamioane,

Tancuri

Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la osii,

Şi luna

Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,

De evenimente grele

Şi importante

Am făcut bătături.

Şi cu toate că-mi suport

Cu destul stoicism

Soarta mea de granit,

Câteodată mă pomenesc urlând:

Circulaţi numai pe partea carosabilă

A sufletului meu,

Barbarilor!

–

by the way, plec la munte

Dulce et decorum est

by Wilfred Owen (1893–1918)

Bent double, like old beggars under sacks,

Knock-kneed, coughing like hags, we cursed through sludge,

Till on the haunting flares we turned our backs

And towards our distant rest began to trudge.

Men marched asleep. Many had lost their boots

But limped on, blood-shod. All went lame; all blind;

Drunk with fatigue; deaf even to the hoots

Of tired, outstripped Five-Nines that dropped behind.

Gas! Gas! Quick, boys!—An ecstasy of fumbling,

Fitting the clumsy helmets just in time;

But someone still was yelling out and stumbling,

And flound’ring like a man in fire or lime…

Dim, through the misty panes and thick green light,

As under a green sea, I saw him drowning.

In all my dreams, before my helpless sight,

He plunges at me, guttering, choking, drowning.

If in some smothering dreams you too could pace

Behind the wagon that we flung him in,

And watch the white eyes writhing in his face,

His hanging face, like a devil’s sick of sin;

If you could hear, at every jolt, the blood

Come gargling from the froth-corrupted lungs,

Obscene as cancer, bitter as the cud

Of vile, incurable sores on innocent tongues,—

My friend, you would not tell with such high zest

To children ardent for some desperate glory,

The old Lie: Dulce et decorum est

Pro patria mori.

–

dacă sunteți curioși, găsiți destule informații despre autor. Google is your friend.

Acum 40 de ani omul a pășit pe Lună. enough said

pentru cei interesați/curioși: http://www.nasa.gov/mission_pages/apollo/index.html

http://www.nasm.si.edu/collections/imagery/Apollo/AS11/a11sum.htm

   într-un oras oarecare, orasul meu natal, pe o stradă din acel oraș, mai bine-zis pe o anumită porțiune a acelei strazi, în fiecare zi, trăiește un om. se „plimbă” pe același trotuar, 100 m într-o parte, 100 de m în alta, cu o regularitate de metronom, zi de zi, lună de lună, an de an. este un om negricios, mic, și cum stă pe un scăunel de-o palmă, pare și mai mic. aproape că nu-l observi. aproape. un picior îi lipsește și o mână o ține mereu strînsă la piept, zgârcită ca un picior ars de gândac, probabil paralizată; oricum disfuncțională. îl știu acolo de când eram mic, în clasele primare. neschimbat. cel putin pentru mine. cu aceeași privire ce are în ea multe și totusi mai nimic. o privire rugătoare, întrebatoare, ezitantă, resemnată, demnă, atât cât poate însemna demnitatea și cuvintele pentru omul și scăunelul său. este printre puținii cerșetori cărora nu le ocolesc privirea…nu stiu exact de ce, poate pentru că am impresia unei înțelegeri/atitudini ce depășește condiția semenilor săi întru mizerie ( și intuiesc că omul a prins și zile mai bune cândva, în trecut). acel trotuar este universul lui. nu are nici televiziune prin cablu, nici conexiune la internet, nici nu știe să intre pe www.wikipedia.org (varianta în engleză, cea cu aproape 3 milioane de articole, mai mult sau mai putin reliable) sau pe Youtube. nu se are decât pe sine și gândurile ce-l pustiesc…mă întreb cât timp îl voi mai găsi acolo și cum va arăta strada aceea fără el. cei mai mulți care vor trece sistematic pe acolo vor observa asta și, măcar pentru un timp, se vor intreba ce și de ce. apoi, dupa ce vor fi facut câteva sute de pasi în directia vieților lor, vor uita. o groază de lucruri oricum se uită, unul în plus sau în minus nu contează și nici nu e de natură să schimbe o conduită sau o stare de spirit. dar nil disperandum, vom sta calmi și surâzători în brațele filosofiilor noastre de viață și a ecranelor plasmatice…trotuarul nu va rămâne pustiu, este un loc cu un mult prea bun vad comercial (a se citi capitalul de milă ce trebuie exploatat). va veni cineva și acolo…să umple vidul. pustiul se găsește altundeva. și oricum, cui dracului îi pasă?!…

Drumul

Marin Sorescu

Gânditor şi cu mâinile la spate

Merg pe calea ferată,

Drumul cel mai drept

Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,

Vine un tren

Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul -

­Nu mă va ajunge niciodată,

Pentru că eu mereu voi avea un avans

Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă, brutal,

Va trece peste mine,

Întotdeauna se va găsi un om

Care să meargă în faţa lui

Plin de gânduri

Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum

În faţa monstrului negru

Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,

Şi care nu mă va ajunge

Niciodată.

–

…mi-am adus aminte de bijuteria aceasta de cuvinte, după ani de uitare.

  azi vreau să scriu despre speranţă, despre vise, iluzii, amăgiri şi ruine şi neîmpliniri şi suspine. despre speranţa ce ne animă depresiile, speranţa aceea oarbă şi iraţională şi absurdă şi care totuşi apare şi se încăpăţânează să se ţină de noi; şi-ţi dai seama că e totuşi mai bine aşa după ce o încerci şi vezi că-ţi place iar apoi mai vrei o bucată pentru că ceea ce ai şi ceea ce eşti acum nu e destul iar tu îţi eşti prea puţin. nimic din tine nu-i destul să te umple şi să se umple. dar încerci şi continui să mergi şi să crezi. azi nu vreau să fiu sceptic, nihilist, cinic, neîncrezător, azi nu vreau să văd găurile din şvaiţer şi nici din oameni. vreau doar sper, să mă plimb prin soare pentru că e frumos afară, să cânt fals melodiile preferate în timp ce lumea se va uita ciudat la mine şi să mă răsfăţ cu o sticlă de cola şi cu o cutie și mai mare de înghețată, diseară. azi doar sunt plin de speranţă…

(don’t panic, it won’t last long)

P.S – alles Gute zum Geburtstag

Întâmplător am dat peste primul articol citat, o lectură utilă oricui este preocupat cât de cât de știință și rolul acesteia în societatea actuală; mai apoi, din aproape în aproape, am ajuns și la următoarele două linkuri:

http://arstechnica.com/science/news/2009/07/public-trusts-scientists-not-their-conclusions.ars

http://royalsociety.org/page.asp?id=2014

http://onlyagame.typepad.com/only_a_game/2006/09/trust_in_scienc.html

   Cu alte cuvinte, oamenilor le place când apasă pe buton și (magie!) se aprinde televizorul sau când își pot uploada pe Youtube, direct de pe telefonul mobil, videoclipuri idioate, însă, simultan, refuză aceleiași științe – ce le oferă facilitățile curente – ultimul cuvânt (și unicul valid, de altfel) în ceea ce privește probleme intens disputate, precum teoria evoluției sau încălzirea globală. Dorim confort, însă nu și inteligență. Vrem să ne distrăm, dar nu vrem să învățăm să gândim critic sau rațional. Avem încredere în știință doar când ne convine, când ne confirmă propriile prejudecăți și erori perpetuate de tradiție și frică de schimbare. În restul timpului, cercetarea științifică este distorsionată, manipulată, învinuită de ceea ce oamenii au făcut din ea – iar aici bomba atomică este de regulă exemplul cel mai des citat.

   Oameni care nu reușesc să deosebească efectul de cauză și n-au habar despre legile elementare, de bază, ale fizicii sau biologiei, dezbat cu convingere și vervă probleme de genul creaționism vs evoluționism sau originea universului. Evident, fiecare este îndreptățit să aibă o părere, însă acestea sunt doar atât: simple opinii. O afirmație de genul „dumnezeu există” nu este falsificabilă (în absența unui cuvânt adecvat în română, termenul din limbă engleză consacrat de către Karl Popper este falsifiability) și deci, prin urmare, nu are nicio legătură cu orice numim îndeobște, în limbaj uzual, știință. Ok, de acord, reprezintă o convingere, poate una chiar foarte puternică pentru care oameni au murit și continuă să moară, însă, în absența oricărei posibilități de experimentare empirică a gradului ei de adevăr, ea iese din sfera ipotezelor științifice și intră în cea a religiei și credințelor personale. Prin comparație, propoziția „în ultima sută de ani temperatura medie a atmosferei a crescut cu 1 grad” este un enunt falsificabil – poate fi confruntat cu faptele brute, obiective, și poate fi demonstrat ca fiind adevărat sau fals. Îl putem demonta, prin metode științifice:  conceptualizare, formulare de ipoteze, experiment, verificare, predicții, verificarea predicțiilor etc. Ca metodă rațională de descoperire a cunoașterii solide, verificabile, reliable, știința nu este nici literatură și exerciții de stil, nici oratorie și tehnici de persuasiune, nici religie, dogme și revelații mistice, nici altceva. Poate că pare puțin, poate că sună anost…însă este cea mai de încredere formă de cunoaștere de care dispune omul. Ce oferă această cunoaștere „specială”, științifică? Simplul fapt că puteți citi aceste rânduri…

   Posibilitățile sunt limitate doar de imaginație.

Azi-noapte-am stat de vorbă cu plopii
Și cu vântul!…
Mă cunoștea și vântul,
Mă cunoșteau și plopii –
Mă cunoțteau din vremea
Când colindam pământul
Cu gândul
Și cu ochii pe harta Europei.

Și mi-am adus aminte de nopțile de vară
Când o porneam de-acasă;
Abia ieșit pe poartă,
Mă și vedeam departe, prin nu mai știu ce țară…
Dar mă trezeam spre ziuă cu ochii tot pe hartă.

Și mi-am adus aminte de ce-aș fi vrut să fiu –
Un plop ce se ridică spre cer
Și-un vânt grăbit,
Ce-nconjură pamântul mereu…
Și-ntr-un târziu,
M-am căutat pe hartă,dar nu m-am mai găsit.

Ion Minulescu

–

Sper să acopăr cât mai multe „puncticele de pe hartă”…și să mă regăsesc în cât mai multe, locuri și oameni…