progrese timide

233 de elevi au fost eliminați ieri de la prima probă scrisă a Bacalaureatului (limba și literatura română) și asta datorită sistemelor de monitorizare instalate în (unele dintre) sălile de examen și înnăspririi vigilenței supraveghetorilor. Numărul este aproape dublu față de cel de anul trecut, dovadă că măsurile din acest an dau roade, cum nu avem motive să credem că elevii români au devenit, subit, mai „predispuși” să fraudeze sistemul, de la un la altul. Nu, doar că în alți ani au fost prinși mult mai puțini dintre cei care au copiat, din motive arhicunoscute.

Iar la evaluările naționale de sfârșit de clasa a VIII-a rezultatele încep ușor-ușor să se apropie de normal (curba lui Gauss).

Chiar dacă avem de-a face doar cu o strategie de imagine a actualului ministru al educației, supravegherea video este o idee bună și care ar fi de dorit să se aplice pe viitor și în universități. Poate atunci n-o să mai fim constant pe ultimul loc în UE în ceea ce privește educația.

Pași firavi înspre normalitate…

stiinta politica

poveste orientală instructivă:

Un rege cârmuia cu cea mai mare asprime. Împărțea dreptatea, rostea hotărârile și veghea ca osândele să fie duse la îndeplinire repede și fără milă.

Cu toate acestea, lucrurile nu mergeau așa cum și-ar fi dorit. Simțea că autoritate îi slăbea tot mai mult. L-a chemat, așadar, într-o zi pe primul-ministru și i-a spus:

- Am trimis la moarte un număr mare de oameni, și cu toate astea, nu sunt temut. Cum se poate așa ceva?

- Iată că se poate, a răspuns ministrul. Trebuie să pătrunzi taina autorității. Toți cei pe care i-ai trimis la moarte erau vinovați – ucigași, tâlhari, violatori. Ceilalți, cei cinstiți, n-au de ce să se teamă. Dacă vrei să fii temut trebuie să trimiți la moarte și oameni nevinovați.

Regele a clătinat din cap. Pricepuse.

După două zile l-a trimis la moarte pe primul-ministru.

din „Cercul mincinoșilor”, de Jean-Claude Carriere.

Contabilitate

de Marin Sorescu

Vine o vreme

Când trebuie să tragem sub noi

O linie neagră

Şi să facem socoteala.

 

Câteva momente când era să fim fericiţi.

Câteva momente când era să fim frumoşi.

Câteva momente când era să fim geniali.

Ne-am întâlnit de câteva ori

Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?).

Toate acestea fac un viitor luminos –

Pe care l-am trăit.

 

O femeie pe care am iubit-o

Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit

Fac zero.

 

Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,

A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

 

Şi, în sfârşit, o soartă

Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)

Fac două (Scriem una şi ţinem una,

Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

the English longbow

Arcul lung, mitraliera evului mediu:

despre bloggerii mari

Există puțini bloggeri (mari) în România. Bloggeri, nu ziariști cu blog, nu oameni de marketing cu blog, nu programatori, scriitori sau filosofi cu blog, ci „doar” bloggeri. Oameni care trăiesc din asta. Din blogul personal, din traficul adus de acesta și din proiectele conexe, și acestea în strânsă legătură tot cu traficul. Nu sunt mulți, una-două duzini – Vali Petcu, Cetin Ametcea, Cristian China-Birta șamd (că sunt 3, 5, 7 sau 20, contează prea puțin, în comparație cu numărul utilizatorilor români de Internet).

Unii dintre ei au bloguri de pe vremea când mulți români încă nu aveau conturi de email (2005-2006). Oamenii aceștia fac bine ceea ce fac – adică bani din blog (și nu, nu este ceva la îndemâna oricui să monetizeze un blog personal). Este al naibii de greu să excelezi în ceva, fie că e vorba de prins fluturi sau de fizică teoretică, iar cât timp nu ești cel mai bun – sau foarte bun – în ceea ce faci, nu cred că ai competența și autoritatea morală necesară să contești activitatea și să emiți judecăți de valoare cu privire la domeniul de activitate al altcuiva – în cazul de față blogging. Desigur, dacă ești Perelman poți trage de urechi cam pe oricine în ceea ce privește matematica, dar nu te bagi să dai lecții de fotbal la Barcelona. Iar dacă ești critic de artă nu te apuci să vorbești despre formarea galaxiilor; lista exemplelor poate continua la nesfârșit. Fiecare cu felia lui. Sunt lucruri logice, de bun simț, dar pe care oamenii tind să le uite adesea.

Nu, bloggerii de mai sus nu sunt nici Pleșu, nici Patapievici sau Noica, dar nici nu-și propun sau pretind asta. Blogurile lor nu sunt biblioteca din Alexandria. Cultura și elitismul nu aduc trafic masiv – în România sau oriunde altundeva – iar în absența traficului și a notorietății blogul rămâne o simplă joacă, un hobby (chiar și în sensul bun al cuvântului). Spre deosebire de „bloggerii amatori”, ei sunt cei care au reușit să transforme un hobby într-o profesie generatoare de venituri peste medie. Cum? Nu peste noapte și în niciun caz întâmplător. Prin muncă, prin exploatarea unei nișe cu potențial, prin perseverență și constanță. Prin simțul știrii – fie ea mondenă sau nu – prin abilitatea de a lua „pulsul” publicului-țintă, prin capacitatea de sinteză, prin tematică și mod de abordare și, de ce nu, prin stil. Toate acestea aduc vizitatori, deloc puțini și timp de ani de zile. Unele dintre blogurile menționate anterior sunt citite de mai mulți oameni decât anumite ziare sau site-uri de știri; o realizare notabilă, dacă ne gândim că e vorba de munca unei singure persoane.

Ușor de intuit, sunt probabil cei mai înjurați oameni din România, cu excepția politicienilor. Li se reproșează, mai mult sau mai puțin voalat, că sunt – după caz – aroganți, falși, lipsiți de substanță, superficiali, ipocriți etc. Asta nemaipunând la socoteală specia retardaților anonimi, din care mediul online scoate la iveală tot ce e mai rău, cei care doar varsă invective. Este un truism faptul că nimeni nu deține adevărul absolut, nimeni nu e infailibil, dar într-o dispută „de idei” trebuie dezbătute, punctual și argumentat, doar ideile, nu atacată persoana, altfel întreg raționamentul și credibilitatea se duc de râpă. Cu alte cuvinte, există o diferență considerabilă între „cred că aici greșești/te înșeli și uite de ce cred asta…” vs „ești un dobitoc/prost/retardat”, distincție care adesea este peste capacitatea de înțelegere a celor implicați. Nuanțele nu sunt atrăgătoare, e mult mai simplu să împarți totul în alb și negru (prost vs genial, valoare vs mediocritate, ei vs noi). A lipi etichete și a critica e ușor, a crea e mai greu.

cum uităm-curba uitării

Cei mai mulți oameni ar întâmpina dificultăți în a descrie destul de amănunțit ce făceau exact cu o săptămână în urmă, dar își pot aminti cu ușurință detalii despre revoluția de la 1989, dacă erau destul de mari pe vremea aceea – unde erau, ce făceau, ce li s-a spus și de către cine etc. Reamintirea – surprinzător de vie uneori, în ciuda timpului scurs de atunci – unor evenimente dramatice sau traumatice (așa numita flashbulb memory) care lasă o puternică impresie emoțională asupra noastră este condiționată și favorizată de faptul că aceste evenimente-emoții sunt „procesate” în amigdala cerebeloasă, situată foarte apropiată de hipocampus, acesta din urmă fiind zona din creier care controlează învățarea și sedimentarea amintirilor de lungă durată. Desigur, acuratețea respectivelor amintiri nu este atât de mare pe cât suntem tentați să credem – alterăm ceea ce memorăm.

Psihologul german Hermann Ebbinghaus a fost primul care a studiat sistematic fenomentul uitării, folosind ca material experimental de memorare silabe si cuvinte fără sens (cum ar fi DAX, PED, ZOF, YAT, BOK, WID) pentru a elimina orice cunoaștere anterioară, de natură să influențeze rezultatele. În acest sens, acesta a urmărit păstrarea respectivelor informații în memorie în decursul unui interval cuprins între trei saptamâni și o lună, fără repetiții ulterioare. A fost descoperită astfel, pe cale empirică, natura invers-exponențială a uitării, conform formulei:

R = e^−t/S  ,

unde R este capacitatea de retenție a memoriei, S este intensitatea relativă a amintirii respective, iar t e timpul. Curba uitării, rezultată de aici, descrie declinul amintirilor în timp.

Lesne de intuit, rata cea mai mare a uitării se înregistrează în primele 1-2 zile după momentul memorării, mai apoi uitarea încetinindu-se considerabil. În cazul memorării unor informații cu sens, uitarea este mai puțin drastică. Cu alte cuvinte, dacă nu uităm ceva în primele zile după memorare, sunt șanse mari ca amintirea respectivă să ne rămână ani întregi în minte.

unde duce necunoașterea istoriei…

Nu, urmarea nu este cea din adagiul lui Santayana – cine uită/nu cunoaște istoria riscă s-o repete – ci una mai mundană, în ton cu spiritul autohton contemporan: riscul de a te face de râs la televizor, în direct. Tâmplarul nu discută despre astrofizică. Cel care vinde castraveți în piață nu-l dezbate pe Wittgenstein. Poetul nu-i spune fotbalistului cum să dea cu piciorul în minge. Sociologul nu se erijează în economist; lista poate continua. Fiecare își cunoaște limitele – sau ar trebui să și le cunoască și asume. Rândurile de mai jos – aparținând președintelui României – demonstrează contrariul:

Antonescu este vinovat în istorie pentru pogromul împotriva evreilor, pentru deportarea lor în Transnistria. Uităm că România avea atunci un şef de stat. Antonescu era prim-ministru. Unuia îi dăm averile, pe altul îl facem criminal de război. De ce? Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi?

Pe aceeași linie de raționare, Traian Băsescu n-ar trebui să emită sentințe cu privire la lucruri pe care nu le cunoaște – sau le cunoaște incomplet/superficial, ceea ce e și mai grav. Lucruri precum istoria națională, materie de studiu care nu constituie apanajul președinților români, din păcate. Desigur, dânsul poate să creadă orice dorește, dar în particular și-n străfundurile minții sale, nu din postura de președinte al României, invitat la o emisiune publică – diferența dintre „țigancă împuțită” și „slugă la ruși” este semnificativă. Istoria e vastă, complicată și nuanțată, iar nuanțele nu sunt pe placul politicienilor. Și oricum, la politică, sport, agricultură și istorie se pricepe toată lumea, în epoca părerismului generalizat. Bineînțeles, privind retrospectiv din confortul propriului fotoliu, orice politician român actual ar fi fost mai „viteaz” decât regele Mihai pe 30 decembrie 1947.

Pentru a face un pic lumină în ceea ce privește cine a fost cu adevărat „șeful statului” în perioada implicării României în Al Doilea Război Mondial și în Holocaust (1941-1945):

On 6 September [1940], the new king, Michael, issued a decree granting Antonescu unlimited powers as Leader of the Romanian State (Conducatorul Statului Român), thereby relegating himself to the position of a ceremonial figure. A further decree, signed by Michael two days later, defined Antonescu’s powers. The Conducator had the authority to initiate and promulgate all laws and to modify those already in force; to appoint and dismiss ministers; and to conclude treaties, declare war and make peace.  The title of Conducator came to be identified with Antonescu, but it was not, in fact, new. Carol II had introduced it in February 1938 when he suspended the constitution and introduced a royal dictatorship proclaiming himself leader (Conducator) of the new state. Antonescu preferred to be addressed as ‘General’ and declared to the press that  this term should be used in all communication with him.

Although the monarchy’s reputation had been deeply compromised by Carol, Antonescu, who himself  had been a victim of the king’s machina-tions, made every effort to strengthen the institution as a symbol of Romania’s statehood. One of his first measures was to invite the Queen Mother, who had been driven from Romania by Carol to avoid further attention being drawn to his very public affair with Elena Lupescu, to Bucharest to be with her son.

Din cartea lui Dennis Deletant, „Hitler’s forgotten ally: Ion Antonescu and his regime, Romania 1940-44”.

PS O analogie destul de bună a raporturilor (de putere) dintre regele Mihai și Ion Antonescu ar fi aceea cu împăratul japonez Hirohito, opus premierului Hideki Tōjō, ultimul deținând de fapt puterea reală în Japonia în intervalul 1941-44.

PPS O lectură recomandată pe aceeași temă – aici.

acum 70 de ani–România în Al Doilea Război Mondial

Acum 70 de ani, pe 22 iunie 1941, România intra în Al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, împotriva URSS. În noaptea de 21 spre 22 iunie, la ora 2:20, generalul Antonescu emitea cel mai celebru ordin din istoria României: „Ostași, vă ordon: treceți Prutul. Sdrobiți dușmanul din Răsărit și Miază-noapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți”. Începea operațiunea Barbarossa, cea mai mare operațiune militară din istorie.

În vara anul 1940 România era singură și izolată, mai singură decât fusese vreodată în istoria sa modernă. Prinsă între ciocanul sovietic și nicovala nazistă, între ultimatum și dictat, România nu avea prea multe opțiuni strategice. Aflați în zona de confluență dintre două mari putere, amenințați cu desființarea ca stat, neutralitatea ar fi fost doar vremelnică și iluzorie. Eram singuri, mai singuri decât fusesem vreodată în toată istoria noastră modernă. Întregul sistem al politicii externe interbelice românești se prăbușise în mai puțin de 2 ani, între septembrie 1938 (Acordul de la Munchen) și iunie 1940 (căderea Franței). Am pariat pe Franța, iar Franța s-a dovedit a fi o carte necâștigătoare. În martie 1940 un diplomat român îi spunea lui sir Reginald Hoare, ambasadorul englez în România: „Nimic nu va împinge România în brațele Germaniei, cu excepția convingerii că Germania îi va putea ține pe ruși afară din România”. S-a dovedit a fi profetic. Peste câteva luni, în vara lui 1940, România pierdea o treime din teritoriu – Nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei hortiste, Basarabia, Bucovina de Nord și Herța în favoarea URSS, Cadrilaterul (sudul Dobrogei) în favoarea Bulgariei – fără să tragă un foc de pușcă. De asemenea pierdusem și aproape o treime din populație, aceasta scăzând de la 19.9 milioane la 13.3 milioane. Marea Britanie era departe și era asediată; SUA rămâneau încă neutre. Resursele românești, în special petrolul, erau vitale pentru Germania. Devine lesne de înțeles, în acest context, aderarea României la Pactul Tripartit (Germania-Italia-Japonia) în noiembrie 1940. Ne-am legat soarta de cea a Germaniei naziste – răul cel mai mic, câștigătorul probabil la momentul respectiv – și am pierdut din nou. Ceea a urmat se cunoaște – am intrat în război împotriva URSS pentru recuperarea teritoriilor anexate de sovietici în 1940.

A fost cel mai costisitor și nefericit război pe care România l-a purtat vreodată. Prost echipați, insuficient instruiți, românii au fost adesea carne de tun pentru Wehrmacht. Implicarea românească nu s-a limitat la Basarabia, ci am trecut dincolo de Nistru, pe teritoriul propriu-zis al URSS; o mare greșeală, de altfel – Marea Britanie ne va declara război la scurtă vreme după, pe 7 decembrie 1941. Am ajuns, alături de germani, de la Nistru și Chișinău până în Caucaz, la cotul Donului și pe Volga. La Stalingrad două armate române – a treia și a patra – au fost masacrate aproape în întregime: 150 000 de morți, un sfert din totalul trupelor românești angajate pe frontul de est. În total vom pierde aproape 400 000 de oameni în Al Doilea Război Mondial, fără a putea influența prea mult tabloul de ansamblu – retragerea prelungită din est, momentul „23 august 1944”, întoarcerea (tardivă) a armelor împotriva Germaniei, nerecunoașterea statului de co-beligerant pentru România, pierderea definitivă a Basarabiei și Bucovinei de Nord, recuperarea nordului Transilvaniei, ciuma roșie care avea să urmeze și cei 45 de ani de întuneric. Urmările acelor evenimente se văd și acum, după mai bine de două generații.

PS Despre Holocaustul românesc puteți citi aici.

în cine avem încredere

…în pompieri, în militari și în profesori, conform ultimului studiu internațional realizat de către Gfk în 19 țări, pe un total de 19 261 intervievați. O comparație succintă România vs restul lumii – în ceea privește încrederea acordată diferitelor categorii profesionale – poate fi urmărită în tabelul din stânga.

Desigur, pe ultimul loc în topul încrederii se află politicienii, atât în România cât și pe plan internațional. Din păcate degeaba avem încredere în profesori sau pompieri cât timp preoții beneficiază (nejustificat) de un nivel atât de ridicat de încredere din partea românilor (a se vedea diferența față de media globală). Avem mai multă încredere în popi decât în polițiști, jurnaliști sau organizații caritabile, și asta într-un stat laic de secol XXI…

De aici.

PS Cele 19 țări sunt: Belgia, Bulgaria, Cehia, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Spania, Suedia, Turcia, Marea Britanie, SUA, Brazilia, Columbia şi India.

un Schindler român

„Cine salvează o viață salvează lumea întreagă.”

De Oskar Schindler am auzit cu toții. Povestea sa a fost transpusă și într-un film, de mare succes de altfel (premiul Oscar pentru cel mai bun film în 1994). Oskar Schindler (1908-1974) a fost un industriaș german care, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a salvat de la moarte sigură peste 1200 de evrei, angajându-i în fabricile sale din Polonia și Cehoslovacia. Până aici nimic nou, imaginea omului de afaceri umanist intrând în cultura occidentală, mai ales după filmul din 1993 (pentru cei mai mulți singura sursă de informații cu privire la Oskar Schindler).

Ceea ce puțini știu este că am avut și noi românii un Schindler al nostru, Cornel Dumitrescu (1908 – 1976) pe nume. Pentru cei mai mulți români – chiar și pentru cei interesați de istoria României în Al Doilea Război Mondial – Cornel Dumitrescu este un anonim. Un nume care nu ne spune nimic. Și totuși…

Dacă Schindler a salvat aproximativ 1200 de evrei, omologul său român și anonim a salvat – tot de la moarte sigură – 3642 de evrei, conform cercetărilor și documentării minuțioase întreprinse de un inginer bucureștean, Florea Neagu, cel căruia i se datorează de fapt scoaterea la lumină a vieții și activității lui Cornel Dumitrescu. Dar cine este de fapt Schindler de România?  Născut în 1908, mehedințean de origine, Cornel Dumitrescu urcă treptele ierarhice în cadrul Băncii Marmorosch-Blank, de la simplu curier la director în Consiliul Director al băncii, ajungând treptat și un apropiat al Casei Regale. De pe această poziție el cumpără – la începutul războiului, în 1939 – o fabrică de textile în Cernăuți (Ucraina de astăzi), investiție care s-a dovedit foarte profitabilă de altfel, pe fondul cererii masive de textile generate de războiul contra URSS. Încălcând legislația în vigoare și profitând de o decizie mai veche a mareșalului Antonescu, care fusese oricum abrogată, Cornel Dumitrescu angajează numeroși muncitori evrei în fabrica de textile, uneori chiar 4-5 pe un post, pentru a evita astfel deportarea lor în lagărele de concentrare naziste (sau în cele din Transnistria). Mai mult de atât, folosindu-se de relațiile sale cu personalități importante ale vieții politice românești, românul nu a ezitat să întoarcă, în câteva rânduri, căruțele pline cu evrei de la marginea orașului. Ironia sorții face ca după război, în 1946, dl Dumitrescu să fie anchetat de către autoritățile sovietice sub acuzația de criminal de război, învinuiri de care a fost mai apoi achitat. A murit în 1976, ignorat de istoria oficială.

Oskar Schindler a devenit faimos, prototipul industriașului cu conștiință, animat de valori morale și umane. În acest context poate că și Cornel Dumitrescu merită un film și un roman al său. Sau dacă nu, măcar un loc în manualele de istorie națională.

Mai multe detalii despre viața și activitatea lui Cornel Dumitrescu puteți găsi aici și aici.

Update În aceeași notă – povestea lui Traian Popovici, primarul Cernăuțiului, cel care a salvat viața a 20 000 de evrei, nedeportându-i în Transnistria.