permutari circulare

uptate la postarea anterioară.

A fost odată ca niciodată, demult, PD-PNL = Alianța DA. Care DA s-a transformat, după un timp, în PNL, singur (bine, de fapt PNL + PSD, neoficial însă) și un PDL și mai singur. Apoi a fost PD-L – PSD, alianța de tristă amintire. I-a urmat PD-L singur din nou, de o lună și ceva. Acum văd că este în proiect PSD-PNL.  Mă întreb ce mai urmează, în același spirit tragicomic: PRM aliat cu UDMR, Conservatorii cu Laburiștii în Marea Britanie, Republicanii cu Democrații în Statele Unite, intrarea Rusiei în NATO, înfrățirea Iranului cu Israelului sau acordarea de burse în SUA tinerilor arabi studioși, membri Al-Qaeda. Dar nu, exagerez: toate situațiile descrise de mine anterior ar fi nenaturale, nefirești, imposibile din diverse rațiuni evidente (valori, cutume, interese șamd). Pe când în cazul PSD+PNL, nu e nicio problemă de imiscibilitate a culorilor politice, pentru simplul motiv că acestea nu există: ideologiile partidelor politice românești sunt ca girueta. Restul sunt doar vorbe goale și calcule pline de miez și pragmatism.

PS   Bineînțeles, organizațiile ce-și spun la noi partide politice n-au nicio legătură cu partidul politic ca atare, sunt doar găști de interese, mai bine sau mai rău închegate. Cât despre guvernarea PSD, prefer să nu-mi amintesc (dacă totuși doriți o reîmprospătare a memoriei, Zoso vă ajută).

primul tur de scrutin. cateva concluzii

• În primul rând, nu pot să nu remarc faptul că referendumul a fost validat (prin prezența a 50.16% dintre alegători), precum și covârșitorul procent al românilor care au votat pentru reformarea Parlamentului, lucru ce relevă încă o dată – dacă mai era nevoie – lipsa de încredere a populației în această instituție, esențială în orice sistem democratic;
• În al doilea rând, referendumul programat simultan cu alegerile prezidențiale – strategie despre care au curs râuri de cerneală și biți – nu a fost o locomotivă chiar atât de eficace pentru Traian Băsescu. Mai puțin de jumătate din cei ce au votat cu sete „DA” la ambele întrebări din referendum i-au acordat votul lor președintelui în funcție. Semn ce relevă faptul că românii nu au asociat orbește două lucruri complet diferite – fotoliul de președinte și instituția parlamentară – și astfel au votat în consecință;
• Crin Antonescu poate fi socotit adevăratul perdant al scrutinului de ieri, cu 20-22% în sondaje, scor ce nu-i permite să spere la o eventuală schimbare de ierarhie cu Mircea Geoană, oricâte surprize s-ar produce la numărarea efectivă a voturilor;
• Traian Băsescu a obținut un scor bun, victorie „de etapă”, însă mai mic decât era se așteptau mulți. Cu puține exerciții de imaginație putem prefigura diverse scenarii pentru al doilea tur de scrutin – și în mai toate Mircea Geoană stă ceva mai bine decât T. Băsescu, adunând voturi din mai multe părți: o parte din electoratul PNL ce nu va vota niciodată cu T. Băsescu, din varii motive, electoratul UDMR, alegătorii lui Oprescu și un procent substanțial de nehotărâți. Diferența relativ mică dintre Traian Băsescu și Mircea Geoană face ca singura șansă de victorie a președintelui actual este să atragă cât mai multe voturi din partea dreptei pro-Antonescu, probabil cu prețul unor concesii politice post-alegeri majore (fotoliul de premier, de pildă), lucru pe care mă îndoiesc că Traian Băsescu îl poate accepta (încă o coabitare). Dar predicțiile au și ele limitele lor, surprizele nu vor lipsi și practic în al doilea tur este posibil orice.
• Scorul mediocru obținut de Sorin Oprescu (undeva pe la 3-4%), în ton cu prestația sa jalnică din timpul campaniei și cu lipsa de substanță a programului său politic – sincer să fiu tot ce am reținut legat de primarul Bucureștiului a fost sloganul microbist „Hai România!”. Autostrada suspendată rămâne…suspendată;
• Kelemen Hunor a obținut un scor mai mic decât cel al UDMR, lucru ce relevă disensiunile din rândul minorității maghiare din România;
• De Corneliu Vadim Tudor și George Becali nu are rost să scriu, scorurile lor nu sunt nici mai mici nici mai mare decât era de așteptat. Regret doar că Remus Cernea nu a strâns mai multe voturi, însă este tânăr, mai are timp să candideze de câteva ori în viitor, de preferință sprijinit totuși de un partid cât de cât puternic, altfel șansele de a „penetra” România-de-dincolo-de-București și mediul online sunt nule;

zi de vot, impresii la cald

Aveam șase ani în 1989, deci nu posed o experiență matură, sedimentată, a comunismului. În schimb, amintirile acelei perioade îmi sunt la fel de vii în minte. De pildă, cozile. Am stat la câteva, împreună cu bunica mea, care mă lua pentru a fi două persoane care stau la rând (= 2 pui, 2 pachete de diverse) cât și pentru avantajul strategico-psihologic oferit de un copil cu ochii apoși inserat în coadă, ce putea mai ușor avansa câteva poziții.

Dar să revenim în prezent, la oile și berbecii noștri electorali. Am votat în 2003 pentru modificarea Constituției, în 2004, în 2007 (referendumul pentru suspendarea președintelui), în 2008, ca și acum de altfel. Știu că este o percepție pur subiectivă, dar niciodată nu am văzut o mobilizare precum cea de astăzi. Am stat 3 ore la coadă, la Secția Specială „Victor Babeș”, pentru a vota, și pot spune ca așteptarea (și frigul ce începe să te cuprindă după un timp) mi-a readus în memorie amintiri și nostalgii demult îngropate, de copilărie amestecată cu puțin aer socialist. Există o solidaritate, o solidaritate izvorâtă din situația comună, împărtășită de către toți, solidaritate ce naște un anume tip de comunicare și chiar o cultură a cozii. Înainte, la cozi se împărtășeau idei, se dezbăteau – cu voce scăzută – diverse teme politice și economice, se vorbea de fotbal, se spuneau bancuri (tot în șoaptă, pentru că cele mai multe erau politice), se legau noi cunoștințe și prietenii. Cu ocazia așteptării de azi am văzut că lucrurile au rămas la fel. Doar că acum se face schimb și de „id-uri” de messenger, de adrese de mail sau de bloguri, afară de clasicele numere de telefon. Important cu adevărat este că oameni – necunoscuți până atunci – discută, schimbă opinii, socializează, râd, fac haz de necaz și astfel se apropie un pic mai mult. Adică se comportă ca o micro-societate.

P.S  Mă bucur să observ că spiritul civic și responsabilizarea n-au dispărut din rândurile acestui popor. Prezența la urne – peste așteptări, în opinia mea – confirmă acest lucru, în pofida eforturilor făcute de anumite segmente ale mass-media de a acredita ideea inutilității actului de a vota, fundamental într-o democrație.

choose or lose

După cum am mai spus și în alte ocazii, voi merge la vot, voi ștampila, voi alege, din simplul motiv că o alegere – fie ea chiar și proastă – este mai bună decât absența ei.  Sunt rare instanțele când a nu face nimic este o alternativă de preferat: iar procesul electoral nu este una dintre ele.

Merg la vot pentru a-mi aduce micul aport la ceea ce se cheamă generic „democrație” și asta deoarece nu pot fi cumpărat cu zahăr, ulei, făină, pixuri, găleți, sloganuri patetice sau manipulări stângace. Bineînțeles, nu susțin că nu pot fi influențat deloc – ar fi absurd – doar că nu în moduri triviale și nu fără să-mi dau seama, cel puțin.

Și nu în ultimul rând, merg la vot pentru a anula un singur vot de genul celor descrise aici de către o anchetă HotNews. Atât doar un singur vot,, un singur pas. Dar cu un pas începe totul.

voi ce scuza aveti?

(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.

(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Constituția României, Articolul 36.

Dacă aveți 18 ani împliniți și nu sunteți debili/alienați mintal și nici condamnați penal, voi ce scuză aveți să nu votați?

Daniel Colcer, artist roman

Am aflat despre el de pe blogul Isabellei, ca și despre alți oameni despre care merită scris. Daniel Colcer este un tânăr artist român, născut în 1976, și din 2006 stabilit în Statele Unite, în Dallas (Texas).

Probabil vă veți întreba care este povestea lucrării alăturate, intitulate sugestiv „Adio, Stalin”. Pentru că nu-mi place să mă erijez în meșteșugar de vorbe goale, cred că aceasta cel mai bine poate fi spusă cu propriile cuvinte ale autorului:

„În semn de mulţumire şi pentru norocul meu de a fi reuşit să ajung undeva anume doar pentru că altcineva mi-a câştigat libertatea, în numele libertăţii românilor, de dragul celor 20 de ani trecuţi de la căderea comunismului în România, vreau să scot la licitaţie lucrarea asta iar banii să fie donaţi unui român care şi-a pierdut copilul în Revoluţia din 1989. Nu pot să uit, nu am cum să uit. Cei care au murit atunci mi-au câştigat şi mie libertatea. În semn de respect pentru ei am pictat, cu gândul la ei. Vreau să fac acest gest, poate că nu este suficient – dar vreau să vând lucrarea asta şi banii să îi donez unei familii care a pierdut un copil la Revoluţie – chiar mă gândeam, poate reuşim să aflăm cine este considerată prima victimă din Bucureşti, de exemplu… Sau poate mă ajuţi cu altă idee… Suma: 1.000 – 1.500 USD. Nu cred că este o sumă foarte mare pentru cineva care să aibă aceşti bani şi să dorească cu adevărat să ofere un sprijin acelei familii.”

Cât despre România și ce înseamnă a fi român:

„Peste tot pe unde am fost, am spus că sunt român. Nu mi-e ruşine de unde am plecat. Vreau să ştie toată lumea că în România există şi oameni deschişi la minte, nu doar copii handicapaţi şi etnii care nu vor să se adapteze social.”

Dacă v-am făcut curioși, mai multe despre Daniel Colcer și arta sa puteți găsi pe pagina personală, cât și aici.

cele mai “conectate tari”

Pe cap de locuitor, cel mai bine stau Marea Britanie și Suedia (evident)

aparitii inedite, sanse minime

  Și mă refer aici la doi candidați ce mi-au atras atenția în mod special. Primul este Remus Cernea, o figură antitetică prin excelență tipului clasic de politician român, începând de la tricoul cu Pink Floyd și părul lung și terminând cu discursul său antisistem, „verde”, verde tot. Oricum, prea verde, prea idealist și prea laic pentru România. Una peste alta, o apariție proaspătă, nouă, tonică – și un tip interesant (am avut ocazia să-l cunosc personal). Bineînțeles, nu are nicio șansă, dar acesta nu este un argument pentru cei ce cred în el să nu-l voteze în primul tur. Din câte știu eu, votăm conform convingerilor personale, nu doar candidații „cu șanse”.

 

A doua figură este ceva mai puțin exotică – însă la capitolul idealism/utopie se clasează cu ușurință pe primul loc. Imaginea alăturată face cât 1000 de cuvinte: Votați-l și va curge lapte și miere, ne vom întoarce la natură, flamingi roz vor zburda fericiți prin iazuri iar Edenul se va (re)instala pe pământ, cu localizare precisă în România. Oricum, măcar omul este cât de cât original, acolo la el pe norișor. Ca fapt divers, alegerea celor două ciocane încrucișate nu mi se pare chiar foarte inspirată, din motive evidente ce țin de anumite amintiri destul de îndepărtate și totodată mereu actuale.

solutii pentru traficul din Bucuresti

Preluare Riscograma

Dacă toată lumea şi-ar lăsa maşinile acasă, transportul în comun ar merge foarte repede şi ar fi puţin aglomerat. Dacă toată lumea îşi ia maşina, traficul se blochează cu totul. Este clasica dilemă a prizonierului: Dacă doar jumătate “trădează”, e cel mai bine să fii printre ei. Vă amintiţi “Zilele Francofoniei”? A fost una dintre întâmplările fericite care au demonstrat că, în Bucureşti, se poate circula bine oricând. Ce îi lipseşte? Decizia politică: să fie provocat un număr acceptabil de nemulţumiri pentru obţinerea unui optim general.

1. Prioritatea căilor de circulaţie: Maşinile ajung să urce iar pe liniile de tramvai, dar autobuzele se târâie, cuminţi, pe banda întâi. Dacă nu există un mijloc garantat de a ajunge la destinaţie, de ce s-ar supune cineva vreunei reguli?

2. Semaforizare: Un proiect integrat cu camere video şi centru de comandă automatizată era excelent şi putea fi făcut până acum. Însă s-ar putea obţine îmbunătăţiri vizibile chiar şi dacă s-ar umbla puţin la temporizatoare. Dar pentru asta trebuie creiere de oameni, nu de maimuţe.

3. Parcarea regulamentară: Pe bulevardele mari nu s-a luat, nici până acum, o decizie politică simplă: fie circulăm, fie stăm. Pe Mihai Bravu, între Obor şi Ferdinand, parcarea a 100 de maşini îngustează numărul benzilor la două pe un sens şi compromite în felul ăsta tot inelul de circulaţie.

4. Parcarea neregulamentară: O singură maşină oprită pe banda a doua are acelaşi efect ca în cazul de mai sus. În timpul ăsta, Poliţia fluieră a pagubă prin intersecţii.

5. Numărul de maşini: Zece metri pătraţi de teren în Bucureşti costă cât o maşină. Dacă ai deja o maşină, cei zece metri pătraţi sunt gratis. În lipsa unei taxe pe parcare, nu există niciun mecanism de autoreglare a pieţei. Se bat pe un loc de parcare maşini care produc bani în economie, cu maşini folosite frecvent, cu maşini folosite rar, cu rable.

O viziune realistă și constructivă, păcat că puțini și-o asumă.

cine uita trecutul…continuarea se stie

un filmuleț destul de interesant (și pe alocuri amuzant) – cu toate simplificările de rigoare